Un joint de oxigen

Tentaţia scăpării din realitate a existat întotdeauna în oricine. Această realitate care ne agresează, care devine uneori insuportabilă. E senzaţia aceea când te saturi să fii conştient, eşti obosit de atâta luciditate, claritate a minţii, a vederii, auzului, simţului tactil, a cruzimii fără menajamente cu care te tratează viaţa şi oamenii. Vrei să te dezbraci un pic de corp şi să pluteşti pur şi simplu într-o irealitate relaxantă, reconfortantă, fără griji, desprinsă de orice repere fizice sau de altă natură. Să te arunci, tu suflet liber, într-o apă a imaterialităţii. Să te uiţi la corpul tău imperfect, greoi, puturos şi murdar şi să râzi de el. Vrei să scapi ca să te aduni, să te simţi în elementul tău, fără încorsetări, graniţe. Unde să poţi urla sau râde din toată inima fără teama de a fi apostrofat sau oprit de cineva sau ceva din exterior. Unde să te tăvăleşti ca un porc în noroi fără teama de a te murdări, unde să spui şi să faci tot ce-ţi trece prin cap fără reţinerea de a fi ridicol, unde să nu-ţi înfrângi nicio pornire oricât de animalică, ilogică, jenantă ar fi. Unde să nu mai ai senzaţii fizice frustrante de oboseală, foame, durere. Şi, mai ales, într-un loc unde să nu mai ai teama de moarte, sentimentul acela de angoasă care te apasă în fiecare moment exact în ceafă. Undeva imaterial unde să uiţi de aşa ceva. Există această dorinţă, nu are cum să nu existe pentru că de multe ori realitatea e obositoare, epuizantă, iar somnul nu e de ajuns, simplul şi „tradiţionalul” somn. Realitatea şi adevărul te ţin într-o permanentă stare de încordare, de reţinere a pornirilor, de alertă de a nu greşi, de a nu face lucruri „nefireşti” şi a fi pedepsit cu durere, suferinţă, boală. Cel puţin aşa gândeşti. E o frustrare umană normală care a existat întotdeauna şi care e strâns legată, condiţionată, de starea de a fi material, de a fi ceva fizic, palpabil, în consecinţă greoi.

Şi s-au găsit soluţii de evadare care sunt mai mult ca un fel de trişare a naturii, fiţuici de copiere la lecţia vieţii. Ele se cheamă droguri. Te simţi plin de stres, asaltat de griji? Ia o mătrăgună, o măselariţă, muscariţă, un joint de canabis (marijuana, haşiş), o sticlă de alcool, un puf de opium, o ţigară de tutun, o injecţie cu morfină, heroină, un hap de mescalină, o pastilă de LSD, metamfetamină sau extasy, o stacană de cafea cu energizant şi ai să te simţi în al nouălea cer în câteva clipe. Din repetent ai să devii premiant, din cerşetor, rege. Sunt o mulţime de opţiuni de „evadare”. Şi toate sunt acum la îndemâna oricui. Ceea ce e ciudat e că lumea încearcă din ce în ce mai mult şi mai convingător să scape de realitate tocmai acum când aceasta din urmă devine din ce în ce mai bună, mai civilizată, mai organizată, mai "user friendly”. Când devenim din ce în ce mai cultivaţi, mai curaţi, mai blânzi. Este aproape inexplicabil.

Ce e interesant e că până şi pentru asta îţi trebuie responsabilitate. E ca atunci când eşti în posesia unei arme extrem de periculoase şi ai nevoie de permis, să urmezi o şcoală, să treci printr-un examen. Altfel „conduci” fără carnet şi ai toate şansele să nimereşti în şanţ sau în râu. Şi cum niciun efect al niciunui drog mai sus menţionat nu poate fi controlat, stăpânit în vreun fel, efectele lui nu pot fi anticipate, e clar că nimeni nu poate fi responsabil absolut când se hotărăşte să o facă, când decide că e momentul să „înceapă”… Toată lumea e amatoare, deci predispusă accidentelor. Pentru ca poţi fi pregătit pentru euforie, lipsa de inhibiţii, calmarea stărilor de rău, creşterea energiei, perceperea distorsionată a realităţii mult detestate, schimbarea stării de spirit, halucinaţii fascinante, schimbarea percepţiei, pierderea poftei de mâncare, creşterea libidoului,  relaxare absolută până la scăpare în pantaloni, şi să nimereşti în schimb în insomnie, tremor, agitaţie, iritabilitate, panică, diaree, ameţeală, palpitaţii, psihoză, atac cerebral, atac de panică, paranoia, depresie, insuficienţă cardiacă, insuficienţă renală şi multe altele. Adică într-o realitate mult mai crudă şi mai aspră decât cea pe care ai lăsat-o, într-un coşmar veritabil trăit cu ochii deschişi… Şi ceea ce a şi mai pervers e că, dacă a fost chiar o călătorie plăcută, intervine cel mai mârşav fenomen, anume cel al toleranţei. Adică te obişnuieşti cu frumosul şi plăcutul, cu sublimul şi ai nevoie de mai mult. Din ce în ce mai mult, altfel e rău. Moment în care îţi pui întrebarea: cât de departe poate alerga un om din ce în ce mai repede?…

La sfârşitul oricărei „excursii” şi revenirea „acasă”, în acel moment de luciditate seacă, adică atunci când îţi dai seama pe ce lume te afli, sunt sigur că nu mai ştii de care parte eşti: de partea celei de afară sau a celei dinăuntru? Şi astfel, toate problemele tale pământeşti dispar şi în locul lor se înghesuie unele peste altele întrebările „finale”, aşa-zis filosofice, adică unele mult mai mari decât cele dintâi. Moment propice ca, aşa cum zicea Nikos Kazantzakis, autorul lui Zorba, zidurile cetăţii tale care până atunci îţi asigurau măcar iluzia siguranţei, să se prăbuşească şi peste tine să năvălească toate stihiile universului.

Pentru că tot ce „vezi” tu în timpul drogării sunt părţi din tine pe care le poţi accesa şi singur, dar care e bine să rămână acolo pentru altă dată, pentru „după”, dacă va fi să fie. Cu cât ai imaginaţie mai bogată, cu atât starea ta de „euforie” va fi mai „creativă” şi mai „fascinantă”, iar cu cât eşti mai searbăd, cu atât „desenele” vor fi mai primitive şi simpliste. Nu-ţi vin de nicăieri de afară, ci tot din tine.

Dacă ai şti ce te aşteaptă dinainte de a „accesa” porţile interzise ale percepţiei, ţi-ai da seama că adevărata provocare orgiastică este să trăieşti viaţa ca şi cum ai fi drogat, să te bucuri de fiecare clipă ca şi cum ai fi într-o „excursie” continuă, să conştientizezi minunile ce te înconjoară la fiecare pas.

Dar cine pe lume îţi poate arăta lucrurile aşa cum sunt în toată splendoarea lor? Nimeni, ele rămân pe vecie la vedere, dar nedescoperite, la îndemâna ta, sub nasul tău, minuni palpabile în adevăratul sens al cuvântului, iar tu, o piatră mereu rece, cu o toleranţă din ce în ce mai mare şi mai oarbă la ele. Blestemul zeilor e încă în noi.

Briscan Zara este scriitor şi publicist