Valeriu Cristea – 80 de ani de la naştere

Pe 15 ianuarie 2017 Valeriu Cristea ar fi împlinit 80 de ani. Nu a fost să fie, căci s-a stins, măcinat, printre altele, de toxinele vieţii literare din anii 1990, la 22 martie 1999. Au rămas în urma lui câteva cărţi de referinţă şi două extraordinare volume de memorialistică.

Dicţionarul personajelor lui Dostoievski este o capodoperă a criticii literare româneşti. Şi nu numai. „Un dicţionar complet” intenţiona să realizeze, conform propriilor mărturii, Valeriu Cristea. Astfel că, în afara personajelor ultracunoscute care au impus într-un fel adevărate categorii umane, din marile romane ale lui Dostoievski sunt inventariate, cu maximă atenţie la amănunte, cu grijă pentru trasarea raporturilor aparent ocazionale cu eroii de drept ai romanelor, şi personajele secundare, care nu beneficiază uneori decât de o pasageră apariţie; convingerea criticului era că lumea lui Dostoievski nu se lasă cunoscută doar prin vizitarea ei la vârf, adică prin intermediul unor Raskolnikov, Ivan Karamazov, Mîşkin, Stavroghin, Svidrigailov, Nastasia Filippovna etc., ci prin „mozaicul tuturor personajelor sale, negative şi pozitive, excepţionale şi obişnuite, bizare şi normale”. Tocmai acest amestec, acest aliaj de măreţie şi decădere, de lumini şi întuneric conferă grandoare unui univers ficţional care a brevetat abisalitatea ca distincţie a naturii umane.

Pe de o parte, avem de a face cu o reconstituire „la milimetru” a destinului fiecărui personaj. Ceea ce, de cele mai multe ori, înseamnă a aduna şi cele mai ascunse detalii, căci Dostoievski nu conturează portrete lineare, coerente ale eroilor săi. Criticul este nevoit să asambleze un puzzle din sute de referinţe, care, la o lectură neîncordată, nu sar în ochi. Personajele-reper se bucură de adevărate (mini)monografii ce se întind pe zeci de pagini şi care par că au ambiţia de a nu lăsa nimic pe dinafară. Evident, acestea sunt puse în tot felul de combinaţii, iar raporturile poate nu mereu vizibile care le leagă de alte apariţii sunt scoase în evidenţă într-un mod deloc scrobit. Nu e nimic demonstrativ în toată această pledoarie a criticului pentru enorma umanitate pe care o cercetează. De pildă, după ce am aflat tot ce se putea şti despre Nastasia Filippovna, după ce am re-parcurs, acompaniaţi discret din offde critic, aproape toate scenele în care aceasta apare, intrăm pe nesimţite în jocul analitic, convinşi fiind, de la bun început, că ipotezele emise sunt de necontestat; Valeriu Cristea are inteligenţa discreţiei, astfel încât el livrează propriile piste de lectură ca şi cum acestea ar ţine de evidenţa lumii ficţionale a romanului. Aproape că întreaga biografie a personajului ne conduce, de la sine, la aceste concluzii nu numai plauzibile, ci chiar rafinate. Iată o subtilă punere pe acelaşi plan a eroilor din Idiotul: „Mîşkin şi Nastasia Filippovna par legaţi de o afinitate arhetipală (se poate vorbi de un strat platonician al romanului), descind din aceeaşi zonă înaltă, originară, a perfecţiunii ideale”. După care vine, calm, demonstraţia, fără stridenţe, fără epatări: „Perfecţiunea prinţului reprezintă oglinda în care perfecţiunea Nastasiei Filippovna apare pentru totdeaunaumbrită (…) În acest sens (numai în acesta) se poate spune că întâlnirea cu Mîşkin i-a fost fatală Nastasiei Filippovna. Până la apariţia prinţului, ea voia să se răzbune în fond doar pe trecutul ei. Comportându-se în discuţia cu Toţki şi Epancin ca o Damă cu camelii concesivă şi înţelegătoare, Nastasia Filippovna are de fapt, ca Monte-Cristo, un plan ambiţios şi precis, al cărui punct culminant îl constituie aniversarea zilei sale de naştere, capcană întinsă tuturor celor vinovaţi faţă de ea. (…) După apariţia lui Mîşkin însă, eroina vrea să se pedepsească pe ea însăşi. Erinia devine sinucigaşă”. Aparent, autorul nu face decât să desluşească iţele atât de încurcate ale unui destin convulsionat de mari nelinişti şi dileme, ale unei naturi complexe, în care se amestecă trăsături atât de divergente. În fapt însă, el interpretează ingenios datele personajului, fără a stârni în vreun fel suspiciunea cititorului, care se lasă fără împotrivire convins de acest adevăr scos la suprafaţă.

Dar adevărata miză a demersului este, cred, desluşirea hermeneutică a dostoiveskianismului. Autorul nu caută să inventeze serbede categorii umane, tipologii, ci surprinde chiar nota specifică a fiecărui personaj, convins fiind că lecţia marelui Dostoievski tocmai aceasta este: că omenescul, în diversele sale manifestări, nu se lasă încadrat în şabloane comportamentale, că nu ascultă de stimuli şi nu reacţionează cum ar fi firesc. De fapt, eroii îşi creează propriile tipare, în care amestecă atitudini contrare. Aşa ceva ar fi karamazovismul, prin care Valeriu Cristea numeşte acea raportare excesivă, sălbatică, neîngrădită a omului la o realitate căreia nu i se supune. De altfel, Karamazovilor autorul le consacră ample studii, considerând că ei ar ilustra în cea mai mare măsură esenţa omului dostoievskian, bântuit în egală măsură de sublim şi de infam, disputat între spirit şi imunda materie. „Ca şi Atrizii, consideră criticul, Karamazovii alcătuiesc… un neam blestemat”; „Karamazovismul nu reprezintă doar o mentalitate, o stare psihică, un temperament, o tipologie sau o clasă socială; karamazovismul reprezintă o lume”, continuă el. Una specifică lui Dostoievski, înţelegem noi, în care sunt conciliate atribute care în orice altă lume s-ar anula. Prin urmare, karamazovismul este perfect ilustrat şi de Raskolnikov, ucigaşul capabil de un altruism intruvabil (undeva se sugerează că studentul cu ambiţii napoleoniene ar putea fi chiar un personaj pozitiv, dacă nu s-a situa dincolo de bine şi de rău), şi de Svidrigailov („În sufletul acestui personaj, binefăcătorul orfanilor face casă bună cu amatorul de minore”), de Stavroghin (care este un „cadavru viu”) sau de nefericita Nastasia Filippovna.

Dicţionarul personajelor lui Dostoievski reprezintă o lucrare singulară nu numai în critica noastră, ci şi în cea europeană. Cartea lui Valeriu Cristea ilustrează o lume complexă, una dintre cele mai fascinante pe care mintea omului le-a imaginat. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi