Victoria Bisericii

Cunosc semeni inteligenţi care urăsc din tot sufletul matematica din cauza profesorului de matematici pe care l-au avut în copilărie. Dar există doar o legătură conjuncturală între disciplina ca atare, regina de necontestat a ştiinţelor, şi dascălul care este plătit (jignitor, recunosc) să-i desluşească tainele – demers ce-i reuşeşte arareori.

Ştiu, de asemenea, mulţi oameni cumsecade care resping dezgustaţi religia din pricina burtoaselor feţe bisericeşti. Dar există o incomensurabilă distanţă între religie, înţeleasă ca formă de cunoaştere şi (urmează un termen pe care îl voi utiliza în sensul cel mai larg) popii cei prea supuşi ispitelor şi nu lui Dumnezeu. Ca şi proful de mate incompetent şi fără vocaţie, popa cel simoniac şi lipsit de har te ocărăşte taman atunci când ar trebui să te transforme în cel mai credincios prieten al misterului.      

Supărat nevoie mare că BOR va primi de la stat mai puţine miliarde decât în anii trecuţi, pentru construirea altor şi altor lăcaşe de cult, Patriarhul Daniel a cerut înapoi toate averile mănăstireşti secularizate de la Cuza încoace. Mare eroare tactică! Poate aşa vor afla şi ceilalţi români că, de-a lungul vremurilor, Biserica Ortodoxă a fost cel mai mare proprietar de pământ din Regat (nu boierii), cu zeci de mii de robi (citeşte sclavi) care-i munceau zi şi noapte terenurile, cu averi de împărăţie de basm, dar şi cu o irepresibilă deschidere spre concupiscenţă şi vicleşug.

Puţini ştiu că reforma învăţământului iniţiată de Spiru Haret (pe care o lăudăm cu toţii, că aşa e de bonton!) s-a ciocnit de refuzul multor popi şi că trimişii guvernului în cele mai sărace sate, pentru a înfiinţa şcoli primare, erau deseori bătuţi şi fugăriţi de ţăranii furioşi. Aceştia, manipulaţi de către anumiţi prelaţi, erau ferm convinşi că doar satana ar putea să-i ia pe copii de sub contondenta oblăduire a Bisericii, pentru a-i învăţa altceva decât pravilele cele sfinte. Din fericire, reforma educaţiei a mers înainte şi ei îi datorăm apariţia excepţionalei generaţii interbelice, fără de care astăzi am fi avut coloana şi mai strâmbă.

Ca şi (mai târziu) Partidul Comunist, Biserica ne-a dorit cât mai puţin ştiutori de carte folositoare, iar în „contractul” cu poporul, pentru a-şi menţine puterea şi privilegiile, a fost acceptat orice rabat (citeşte păcat), cu excepţia sediţiunii. Ca şi comuniştii, popii nu acceptau nicio curiozitate, niciun îndemn la schimbare, nicio critică, nicio răzvrătire, ci doar ploconeli şi mulţumiri. Altiminteri, te lovea cel murdar şi jerpelit, dar cu origine sănătoasă, direct în moalele capului. Cu bâta. Dumnezeu se uita în altă parte. Exact din această asemănare uluitoare a decurs antipatia deosebită dintre biserică şi comunism, deşi istoria secolului trecut consemnează şi comunişti care vizitau lăcaşe de cult, pentru a se spovedi, dar şi popi care frecventau sedii ale securităţii, spre a se „spovedi” la rândul lor.

Să fim bine înţeleşi! Au existat şi există preoţi şi călugări minunaţi, unii dintre ei giganţi martiri şi uriaşi duhovnici ai neamului românesc. Nu mă refer nicidecum la ei, la fel cum nu vorbesc de Biserică – înţeleasă ca act de jertfă şi de mărturisire, ci doar la instituţia aproape laică şi coruptă de azi (şi de ieri), ce funcţionează ca un veritabil „biznis”, fără taxe plătite statului. Şi unde valorile spirituale au fost demult înlocuite de agoniseala materială.

Deşi BOR stă încă neaşteptat de bine în toate sondajele de opinie, este clar că încrederea românilor în popi a intrat pe un trend descendent, ca peste tot în lumea civilizată. Dar, precum comuniştii, popii nu fac nimic pentru a evita criza care se apropie. Dimpotrivă, ei continuă să ceară în loc să ofere şi să se mânie în loc să binecuvânteze. De aceea, nu ar fi exclus ca Dumnezeu să ne mai pregătească o ironie. Aşa cum comunismul cel nemuritor a răposat exact în anul inaugurării cu mare tam-tam a Bulevardului „Victoria Socialismului”, ce-ar fi ca finalizarea colosalei Catedrale a Mântuirii Neamului să coincidă cu anul adevăratei izbăviri (citeşte deşteptări) a poporului?