Visăm la Thomas Mann, dar trăim în Băieşu…

Marţi, 13. Ce pot scrie azi, când e marţi şi e 13? Şi când mă simt ca într-un marsupiu cu spărturi pe unde intră frigul… Marsupiul arată cam aşa: afară e frig şi umezeală, noroi şi o lumină murdară, care parcă se scurge pe pereţi. O vezi, e ca o mâzgă. Pe o vreme ca asta cel mai bine e, dacă îţi permiţi, să suferi de ceva minor, să ai un mic guturai, merge şi o uşoară stare febrilă. Oricum, ceva care să te împace, pe tine şi pe ceilalţi, cu faptul că întreaga ta competenţă se va concentra asupra aranjării plapumei sau a pledului sub bărbie. (Pot să fac o paranteză? Sigur că pot, dacă aici nu e voie, atunci unde? Există unele cuvinte care sunt legate automat de unele lucruri. Aşa, de pildă, Moromeţii se petrece pentru mine într-o curte largă din Siminoc. Nu-mi pot imagina altfel lumea aia, din pricina asta filmul nu prea m-a interesat. Casă de la ţară = casa de la Siminoc. Pled. Ce înseamnă pled? O pătură moale, moale, un pic miţoasă, portocalie, cu chenar din fâş, cred, cu câte două dungi verzui la capete, pe care o foloseam tot la Siminoc. Şi era foarte cald şi bine. Pled, deci… Cine mai zice azi „pled”?) Mai ales că nu oricine cunoaşte arta învelitului; orice centimetru, orice cută, în plus sau în minus, contează. Ce bine ar fi să ne mai putem concentra asupra lucrurilor din sfera asta! Şi uite aşa ajungem la Thomas Mann. În Muntele vrăjit sunt zeci de pagini despre arta asta, a transformării în cocon. Hans Castorp deprinde în timp cum să-şi înfăşoare în jurul torsului, poftim!, pledul, apoi sacul de dormit. Păcat că nu citeşte decât reviste tehnice, inginer fiind el… Ce bine e în Thomas Mann! Oamenii ăia sunt vii, pasionali, chiar dacă ştiu că e moartea în ei; o şi văd, pe plăcuţele alea de ceramică, atunci când merg la radiografie. Şi ce? E o atmosferă de împăcare, toţi au timp. Chiar au. În dimineaţa asta un mic comentariu al lui Emil Brumaru despre Clavdia Chauchat mi-a stârnit nostalgii fără resort, pentru că de trăit nu am trăit în Thomas Mann decât prin lectură. Dar taică-miu a stat într-un sanatoriu ca ăla. Privit din afara salonului, el nu e deloc interesant. Şi nici Clavdia Chauchat, cea cu ochi oblici, nu era acolo. Doar oameni cu pungi sub ochi, speriaţi de ce se mişcă înăuntrul lor, dar care se încăpăţânau să fumeze pe ascuns în spatele cladirii. Şi nici Peeperkorn nu era. Cum îl chema pe muntele ăla de om, care se manifesta parcă doar prin ticuri verbale şi trădătri somatice? Mynheer Peeperkorn. Încă o dată: Mynheer Peeperkorn! Ha! Poţi rosti un aşa nume? Cam greu, te obligă să tuşeşti. Ceea ce în sanatoriul cu pricina era inevitabil. Sunt convins că asta e logica onomastică.

Dar ce să facem dacă e marţi şi e 13? Noi visăm la Thomas Mann, dar trăim în Băieşu, cel mult în Teodor Mazilu… Observ cum ni se aşază pe creier şi pe ochi o pojghiţă translucidă, băloasă, dar parfumată ca ambra? O mai observ la câteva personaje, la care nu întâmplător ţin eu mult… Melancoliile noastre sunt literare. Noi nu ne dorim să mai fie ca acum 10-20-30 de ani; noi vrem ca-n Tolstoi, ca-n Turgheniev, ca-n Flaubert, ca-n Thomas Mann. Acuma încă e bine, dar prevăd că, mai înspre bătrâneţe, asta o să ne îndepărteze cu totul de propriul trup. Ceea ce nici nu ar fi rău, la urma urmelor…

***

Decembrie. Sunt stupefiat! Am întâlnit azi, într-o dugheană dintr-un cartier muncitoresc al Iaşului, o vânzătoare care nu citise Despre îngeri. Tocmai îi luam lui fi-miu, pentru serbarea de la cercetaşi, o pereche de aripioare angelice de 8 lei. „Pentru băieţi sau pentru fetiţe?”, m-a întrebat extrem de amabilă vânzătoarea. „Cum, doamnă, nu ştiaţi că îngerii nu au sex?”, am glumit eu doct & serios. „Nu au? Nu, nu ştiam, eu am văzut în iconiţe că unii sunt băieţei şi alţii sunt fetiţe…”, a improvizat ea un distih discret. „Vedeţi, doamnă, dacă nu aţi citit cartea domnului Pleşu?!”, mi-a venit să o mustru, aşa cum ar reproşa un poliţist unui şofer că nu cunoaşte legislaţia rutieră. Dar n-am mai făcut-o… Am bănuit că nu parcursese nici cartea lui Glenn Peers, Trupuri imateriale. Reprezentări bizantine ale îngerilor din colecţia Byzantium de la Nemira. Mă întreb, oare ce i-or fi pus în bibliografie la concursul de angajare? Dar altfel era foarte simpatică şi plăcută; imposibil să fie ieşit cu mâna goală din dugheana peste care fâlfâiau, fleţi şi un pic miraţi, doi îngeri cu nasul înfundat din cauza vremii.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

Publicitate și alte recomandări video