X-MEN

În medie, un ministru al învăţământului românesc stă în funcţie vreme de şase luni. Până şi actualul ocupant – un profesor reputat pentru subţirimea sa de obraz, dublată de mândria de a fi român – admite că a fi ministru al educaţiei înseamnă a accepta să joci cel mai ingrat şi mai volatil rol politic de pe scena europeană. Ocupată odinioară de oameni precum Titu Maiorescu, Spiru Haret sau Nicolae Iorga, demnitatea de ministru al instrucţiunii publice a devenit sinonimă cu batjocura şi caricatura, cu impostura şi incompetenţa, cu venalitatea şi cinismul.

Un educabil – aceasta e desemnarea generică actuală a elevilor şi studenţilor – petrece în şcoală între 8 şi 20 de ani, dacă includem aici şi studiile doctorale. În tot acest timp, prin simbolicul scaun de la vârful piramidei educaţiei se pot perinda între 16 şi 40 de miniştri. Fiecare ministru concepe şi lansează propriul experiment, eufemistic numit reformă. Nici unul dintre experimentele lansate până acum nu a fost încheiat, astfel că nu ştim cum ar arăta o generaţie de educabili care să fi supravieţuit condiţiilor iniţiale de laborator. Şcoala românească este mediul în care se fabrică, aidoma unor mutanţi, educabili neterminaţi (X-MEN). Altădată li se spunea oameni fără căpătâi.

Să ne imaginăm că, pe durata studiilor, un educabil neterminat este cobaiul a 40 de experimente. În timp ce unele experimente se petrec doar în hârtiile guvernanţilor, altele afectează iremediabil vieţile unor pături largi de fiinţe în carne şi oase. S-au iniţiat chiar şi experimente absurde. Un exemplu grăitor este dosariada eşuată a supracalificărilor şi certificărilor de false competenţe în care au fost înregimentaţi profesorii. Acest proces, iniţial alimentat de ideea benefică de a le oferi cadrelor didactice şansa de a se perfecţiona în ceea ce fac la clasă, s-a prefăcut într-o maşinărie uriaşă, parazită şi extrem de costisitoare, care a înghiţit până acum sute de milioane de euro şi a subminat până la autodistrugere activitatea profesională de bază, aceea de a lucra cu copiii şi în beneficiul lor.

De la optica de bun-simţ, aceea de a da profesorului o şansă să nu se plafoneze, la funcţionarea absurdă a întregului proces nu a fost nevoie decât de câteva mici salturi birocratice, acompaniate de câteva semnături ministeriale. Cu binecuvântare de la minister au ajuns profesorii să se perfecţioneze sistematic şi vârtos la Sinaia ori la Mamaia, în timp ce elevii lor habar nu au unde se află pe hartă Sinaia sau Mamaia. Când să mai fie timp şi de ore de calitate din moment ce, într-un an şcolar, un dascăl este, actualmente, obligat să acumuleze, în ritm ameţitor, cât mai multe adeverinţe, certificate de participare şi diplome la cursuri, mese rotunde, simpozioane, schimburi de experienţă, proiecte, granturi ş.a.? Învăţământul a uitat de oameni. Nu primează nici viitorul educabililor, nici talentul pedagogic al învăţătorilor. La temelia şcolii stă astăzi o himeră lesne de manevrat: balanţa financiară. Relaţia dintre venituri şi cheltuieli dictează în ce sens se învârte lumea educaţiei şi nimic nu e pe gratis.

Deşi nu poate face mare lucru în decurs de jumătate de an de mandat, întâiul stătător al educaţiei nutreşte, în primul rând, speranţa că va sta în funcţie mai mult de şase luni şi, în al doilea rând, iluzia că ceva, ceva tot s-o mai putea face. O spune chiar domnul Liviu Pop, actualul şef al MEN: „implicarea cu soluţii concrete ne face şi nouă munca mai uşoară, nouă, celor care vremelnic stăm în această funcţie, de ministru al Educaţiei Naţionale, o funcţie cu mandatul cel mai scurt la nivelul Uniunii Europene” (declaraţie preluată de pe portalul pressone.ro). Iată o scenă aproape neverosimilă: un ministru rămas fără soluţii aşteaptă ca talpa ţării, adică educabilii, părinţii, ONG-urile şi strada să propună rezolvări. E ca şi cum un profesor de matematică i-ar cere paznicului şcolii să treacă la catedră şi să predea o lecţie exemplară despre integrarea derivatei. Dar, în ţara în care paznicii, şoferii şi secretarele au egalitate de şanse la orice portofoliu de ministru, nimic nu e cu neputinţă.

Ca un blestem care nu poate fi rupt, reforma în educaţie împuşcă orbeşte aceleaşi ţinte: legea învăţământului (şi veşnica ei amendare), manualele şcolare (şi perpetua lor înnoire), examenele naţionale şi alte câteva pârghii aflate la dispoziţia unui om politic cu epiderma suficient de groasă pentru a accepta funcţia de ministru al învăţământului. Dincolo de zbaterile de a schimba aceste feţe văzute ale aisbergului, rămâne, ca pretins mister, o constantă pe care oricine o poate vedea cu ochiul liber: sutele de mii de cobai X-MEN care traversează anual ciclurile de învăţământ purtând cu ei, asemenea unor markeri bioluminiscenţi, eşecurile fiecărui ministru, capriciile fiecărui inspector, neputinţele fiecărui profesor, indiferenţa fiecărui părinte.

În viitorul apropiat, unii dintre educabilii cu ADN-ul recompus în suita nefericitelor experimente prin care au trecut vor ocupa scaunul de ministru în care se află, vremelnic, domnul profesor Liviu Pop. Îndrăznesc să presupun că abia în acel moment vom căpăta o imagine limpede şi vie asupra urmărilor pe care le-a avut joaca de-a Dumnezeu pe maidanul educaţiei naţionale.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video