Ziua salopetelor negre. După 25 de ani (I)

Nici acum o lună şi ceva, nici după încă două săptămâni nu am vizitat Bucureştiul cu intenţia expresă de a face reportaj. Întâmplarea mă purtase martor la mai multe evenimente, despre care, la vremea respectivă, s-a scris şi s-a vorbit copios. Pe atunci, fie şi numai curiozitatea te îndemna spre Piaţa Universităţii, căci acolo, sfidând „legea” şi dorinţa de linişte a multor bucureşteni, zi şi noapte, în fel şi chip, se exprimau cei mai hotărâţi adversari ai Minciunii oficiale, potrivnici surogatelor de schimbare oferite cu aroganţă de Putere.

Întâia oară m-am nimerit în capitală după răbufnirea lor de orgoliu, când Ion Iliescu, etichetându-i drept „golani”, îndreptase furia mulţimii asupra lor. Erau mulţi; spectacolul străzii căpătase atunci proporţii neobişnuite pentru cineva coborât din Moldova, de acolo anume unde nu se întâmplase nimic. Ba, greşesc: se întâmplase cu o zi înainte ceva. 200 000 de ieşeni, într-un elan fanatic nemaivăzut, scandaseră la unison „21-22, Iliescu a fost cu noi!”. Aveau dreptate, în felul lor. Bucureştiul era însă de altă părere, şi întâmpina cu perplexitate cele petrecute la Iaşi. Pentru mine a fost semnul că fragila opoziţie nu va reuşi să abată curentul majoritar.

După alegerile din primăvară, entuziasmul manifestanţilor s-a mai domolit. În două rânduri, dialogul dintre putere şi opoziţie a eşuat, guvernul neavând curajul să facă părtaş la discuţii întreg poporul. Şi presa scrisă, şi radioul, şi televiziunea au fost (fără o motivaţie explicită) îndepărtate de la evenimentul care, în mod firesc, ar fi decontractat considerabil tensiunea politică – şi aşa acumulată în exces. Să fi fost dorinţa noii conduceri de a evita riscul unor întrebări indiscrete? Sau teama de a recunoaşte public nişte adevăruri compromiţătoare? Întrebările – multe, puţine, câte sunt – conţin în ele deja jumătatea de răspuns.

Am fi însă de cealaltă parte a adevărului dacă am zugrăvi Piaţa Universităţii numai în roz. Imaginea întreţinută până mai ieri de unele gazete, aceea a unui ţinut idilic, în care se petreceau doar lucruri „curate”, a fost voit falsificată. Trecătorii vedeau şi altceva decât oameni cu bune intenţii. Aici, în preajma zonei ferm delimitate, sub privirile îngăduitoare ale poliţiştilor, petriţa menagerie a capitalei prospera nestingherită. Prezenţa acesteia, de bună seamă, nu era motivată de vreun scrupul politic – aşa cum unii au încercat a dovedi -, ci de etalarea celui mai scabros comerţ. Iar manifestaţia din piaţă era cea mai bună acoperire.

Până la 20 mai, şi chiar apoi, putregaiurile Bucureştiului n-au prea avut ce reproşa Frontului Salvării Naţionale, votând cu încredere în viitor pe domnul Iliescu, alesul. Generozitatea-i nemărginită şi nemaiîntâlnita toleranţă a Poliţiei încurajaseră simţitor „entuziasmul” civic al acestora. Pe 13 iunie însă, dihonia s-a stârnit. Pretextând o acţiune de salubrizare a zonei şi o încercare de a epura infecţia morală înstăpânită în centrul urbei, oamenii de ordine au strâns laolaltă în dubele securizate atât manifestanţi – pe care ne obişnuisem să-i numim „paşnici”, cât şi exponeţi ai plebei declasate. Violenţa bestială a fost pentru primii o replică în stil fesenist şi o formă „originală” de perpetuare a „dialogului” mut. Pentru cei din urmă – o surpriză cam dură şi, oarecum, imprevizibilă. În acea zi, din motive diferite, ambele grupuri au ripostat.

Bucureştiul s-a reintors dintr-odată în plin Ev Mediu. Seara, clădirea Televiziunii avea să fie devastată, urmând soarta altor instituţii publice. La acea oră, după declaraţiile domnului Petre Roman, primul-ministru, forţele de ordine erau concentrate „în alte zone” ale Bucureştiului. Bilanţul oficial al victimelor din acea zi a fost… optimist: un mort şi vreo 20 de răniţi. Apoi au sosit minerii. Bine îndrumaţi, aceştia au făcut „curăţenie” şi la propriu, şi la figurat. Statisticile (tot oficiale) din ziua următoare ridicau numărul răposaţilor la cel puţin cinci, iar al răniţilor la peste o sută. Arestaţii depăşeau mia… Surprinzător progresul, cunoscut fiind că nu s-au înregistrat lupte de stradă şi nici atacuri ale vreunor grupări adverse.

Dacă „regizorul” devastărilor din prima zi a rămas neştiut, anatema picând pe întreaga opoziţie, cel de-al doilea poartă un nume: FSN. Pentru scurtă vreme, teroarea a fost ridicată la rangul de politică de stat, bestia devenind în ochii întregii lumi simbolul puterii…