Cu mainile murdare

S-a spus ca maestrul Sergiu Nicolaescu a avut o viata ca un block–buster. Posibil, dar filmul mortii sale a devenit la randu-i o superproductie. Fara indoiala, am avut parte de cel mai vizionat film in care a fost implicat vreodata numele marelui regizor. Din pacate, a fost si cel mai prost dintre toate.

In lipsa indicatiilor regizorale, mai toate personajele din distributie s-au dat in spectacol. Presa a facut permanent harmalaie, intretinand un scandal care nu-si avea rostul. Biserica si-a dovedit inca o data intransigenta, dar taman acolo unde nu era nevoie. Armata a tras trei salve timide, dupa care i-au inghetat tunurile, in vreme ce comunistii s-au perindat la catafalc, lansand lozinci mobilizatoare despre munca. Doar legionarii au lipsit de la tristul eveniment, dar exista o explicatie: comisarul Moldovan i-a impuscat pe toti!

S-a facut vorbire despre practici magice, despre elfi, despre haine albe si simboluri budiste. Au aparut raspopiti, agenti speciali ai Patriarhiei, fii nelegitimi si iubite secrete. Au fost identificati martori incomozi sau doar indivizi flecari care povesteau intamplari traumatizante din viata regizorului sau doar indrugau verzi si uscate din propria lor viata.

Am asistat chiar si la o mica revolutie in preajma crematoriului, care nu s-a mai transformat insa in lovitura de stat. Poate si pentru ca a lipsit de la apel maestrul de ceremonii. Nu au lipsit insa aprigii  "revolutionari", care au luat din nou cu asalt televiziunile. L-au proclamat pe Sergiu Nicolaescu erou din stirpea unui Decebal si au declarat razboi si ura eterna tuturor celor nu considera intreaga opera a regizorului parte inalienabila a tezaurului national. De data aceasta, privilegiile luptatorilor inflacarati s-au discutat doar la casierie. Curios, dar, mie, evenimentele sinistre de zilele trecute, nu de moartea poetului Adrian Paunescu mi-au adus aminte, ci de viata lui Ion Iliescu.

Una peste alta, decesul regizorului a fost insotit de o vaicareala nationala, de un soi de cor al bocitoarelor tocmite, care urla a jale, fara a sti prea bine cine e mortul. "Ne-am format cu Pistruiatul", ofta cineva cu ochii in lacrimi. Daca e asa, atunci se explica multe in societatea romaneasca. Sincer, mie, din tot serialul, cu care eram bombardat in copilarie, (si care nu mai spune absolut nimic tinerilor de azi), mi-a placut doar cainele-lup. Cel cu nume de cal.

Raman insa, in urma maestrului, si filme cu adevarat bune, aproape niste capodopere. Ele sunt cele care nu vor muri niciodata, chiar si dupa ce falsii adulatori ai lui Sergiu Nicolaescu vor fi disparut de mult. Oricum, de vreo 23 de ani, nici moartea nu mai e ce-a fost.