Caută 
3 MIN
Am citit fermecati articolul „Tanti Maria Codin,
spionul matusii Tamara” din „Cotidianul”,
probabil cel mai amanuntit material despre
secreta viata antreprenoriala a familiei Nastase.
Mii de dosare in Justitie nu pot descrie atit de
plastic comportamentul unui demnitar banuit de
coruptie precum reuseste acest „buletin
informativ al strazii Christian Tell” din Bucuresti.
Vizitele familiei Nastase in imobilul din strada
Christian Tell, retinute si povestite procurorilor,
pot pune in legatura multe detalii ale
provenientei averii si circulatiei bunurilor
demnitarului PSD; cum s-a folosit de persoane
interpuse pentru a cumpara imobile in perioada
cit s-a aflat la putere si cum a vrut sa scape de
ele si tablouri imediat ce a pierdut alegerile
2005; detalii despre cum au lucrat in paralel
muncitorii de la firma secretarului de stat Sergiu
Sechelariu si la casa din Zambaccian si la cea
din Christian Tell s.a.m.d.
Ceea ce ni se pare semnificativ ar fi ca
declaratiile Mariei Codin reusesc sa intretina
imaginarul public al bogatiei si luxului nemarginit
de care beneficiaza familia premierului: „Ziceai
ca au spart un muzeu. Mobila aurita, tablouri”. Ar
fi de adaugat si comportamentul „suspect” al
sotilor Nastase cind vizitau imobilul: „au intrat in
casa ca niste hoti.” Observatiile Mariei Codin
hranesc antipatia si oprobiul public, intemeiaza
un fel de justitie ad-hoc, incriminatoare, fara
drept de apel. Prezenta unui asemenea „paznic”
pe fiecare strada ar da fiori oricarui demnitar si ar
indeparta iluzia ca se pot ascunde de ochii lumii
prea mult timp averi ilicite.
Cit de indreptatite sint investigatiile acestor
cetateni, adevarati procurori din oficiu ai
societatii? Mobilul actiunilor lor este setea de
dreptate sau altceva?
Fireste, pina la urma, in cazul de fata, activitatea
de „spionaj” a Mariei Codin poate fi subsumata
unui interes public explicit – controlul averilor
demnitarilor. Dar daca este altceva? In fond, ce
motivatie psihologica sau de alta natura a avut d-
na Codin incit sa spioneze dupa perdele, timp
de ani de zile, fiecare miscare a membrilor
familiei fostului premier de atunci? (Este extrem
de inconfortabil chiar si pentru un om care nu
are nimic de ascuns sa afle intr-o buna zi despre
spionajul indiscret al vecinilor.) La prima vedere,
am crede ca antipatia, inividia. D-na Nastase nu
o saluta niciodata si evita cu obstinatie sa intre in
vorba. Sa-si fi spus in barba: „Aceasta aroganta
si atitudine umilitoare trebuie platita”? Sau este
una dintre acele persoane care se judeca pentru
un bat de chibrit si este martora in zeci de
procese, avind o inclinatie morbida pentru
atmosfera sinistra a salilor de tribunal?
Aceste banuieli apar pentru ca povestirea d-nei
Codin are ceva din exercitiul riguros al
delatorului din perioada comunista, a acelui
informator profesionalizat pe rautatile vietii,
capabil sa nenoroceasca destine si sa bea in
cinstea lor, de fericire. Probabil, in alte vremuri,
dupa caz, „Buletinul informativ” al strazii
Christian Tell s-ar fi angajat cu placere sa tina
cont de cine citeste carti interzise, cine vinde
Kent, asculta Europa Libera si ce amanti mai au
vecinele. Aparitia personajului in cazul averii lui
Nastase ne face sa ne intrebam unde se afla
granita voluntarismului, implicarii civice si unde
incepe abuzul. In fond, pina in ce punct ne
putem amesteca in viata privata a cuiva, fara sa-i
incalcam dreptul la initimitate? Raspunsul il
poate aduce profesionalismul justitiei. Ea poate
decide cine poate fi martor excelent, dar si vecin
execrabil, cit poate fi folosit si cit este de util
societatii.
