Dupa 34 de ani a spus pentru prima data "mama"

Ion Cojocaru are 34 de ani si este internat la Caminul Spital Ionaseni de aproape 20 de ani. El este cel mai vechi pacient al spitalului si sufera de pareza spasmica, o afectiune rara. Desi a avut parte numai de necazuri, viata fiind pentru el un chin, Ion a fost in urma cu doua zile cel mai fericit om. El a reusit sa-si cunoasca de curind mama si fratii, pe care nu-i vazuse niciodata. Cele citeva ore petrecute acasa cu rudele i-au redat speranta de viata.
Boala de care sufera Ion nu are leac si nu exista medicamente care macar sa-i amelioreze starea. Drama lui a inceput la 2 ani, cind parintii au decis sa-l incredinteze unui leagan, deoarece medicamentele de care avea nevoie la momentul respectiv depaseau cu mult bugetul familiei. Boala i-a macinat incetul cu incetul ligamentele si muschii miinilor si picioarelor, imobilizindu-l la pat. De la nastere, Ion nu a putut sta o secunda in picioare si este hranit ca un copil, fiind singurul bolnav din cadrul spitalului Ionaseni care sta 24 de ore pe zi cu miinile legate. Nu fiindca ar fi violent, ci fiindca, avind muschii atrofiati, nu-si mai poate controla miscarile si se automutileaza involuntar. El are un fotoliu improvizat de angajatii spitalului, astfel incit sa aiba un confort minim, daca se poate vorbi de asa ceva. Acum este necajit pentru ca un timplar i-a promis in urma cu citeva luni directoarei Angela Curelaru ca ii va face un fotoliu special, in care Ion sa poata sta mai comod, si se pare ca nu s-a tinut de cuvint. "Acus’ e iar toamna si scaunul meu nu a mai fost gata. M-a pacalit nenea timplaru’ ", spune cu amaraciune Ion Cojocaru. El se exprima greu, dar poate fi inteles. Problemele de vorbire au aparut datorita dentitiei afectate, de asemenea, de boala. In timp, el a devenit prieten cu personalul caminului si poate povesti intreaga istorie a caminului. Percepe normal tot ce se intimpla in jurul lui, simte cind asistentii unitatii au sau nu timp sa stea de vorba cu el. Starea de sanatate nu i-a permis sa aiba prea multi prieteni, asa ca singurii cu care mai schimba citeva cuvinte sint asistentii, infirmierele si directoarea spitalului, pentru care vizitele in camera lui Ion au devenit un obicei zilnic.
Mai multe organizatii straine au incercat sa-l ajute, dar se pare nu exista nici o speranta. "Cu citeva zile in urma ne-a vizitat un grup de englezi, care i-au studiat mult comportamentul. Atunci mi-a venit ideea revederii cu familia. Din intimplare, am aflat ca familia locuieste in satul meu natal si am luat legatura cu mama lui. In prima faza am fost respinsi de frica sa nu-l lasam definitiv acasa. Au fost de acord sa-l ducem pentru o zi acasa. Transportul a fost asigurat de grupul de englezi, care au tinut neaparat ca el sa-si vada familia", a declarat Angela Curelaru. Ion a fost dus la Romanesti dis de dimineata si a cunoscut-o atunci pe Maria Cojocaru, mama lui, pe fratii si rudele sale. Spre surprinderea englezilor, el a inceput sa plinga de fericire si nu a reprosat nimic familiei, desi este constient de faptul ca a fost abandonat. De cind s-a intors in spital, povesteste tuturor cum a fost primit si le spune cu mindrie ca "mama a plins tare mult cind m-a vazut". Un alt motiv de bucurie a fost pentru Ion ca a mincat pentru prima data in viata lui mincare facuta la casa parinteasca, pe saturate."A taiat mama o gaina si am mincat pina m-am saturat. A fost foarte frumos si astept sa ma duc si a doua oara", a mai spus Ion Cojocaru. El numara zilele si asteapta sa vina mama sa-l ia o saptamina intreaga acasa, asa cum a promis. Mama lui Ion s-a externat la cerere, in acea zi, din spital de la Dorohoi pentru a putea sa-l vada , iar asteptarea a fost pentru Ion o vesnicie. "Mama, saraca, a venit la ora doua si cinci si a spus ca a facut injectii in spital", isi aduce aminte Ion si suspina adinc. El a rugat infirmierele sa-i lipeasca deasupra capului fotografiile facute de englezi acasa impreuna cu familia, si, desi traiul sau e la fel de chinuit, Ion este bucuros ca i-a cunoscut pe cei pe care carora acum le spune cu mindrie "familia mea". (Marius PRELIPCEANU)