Tinarul prin venele caruia au trecut 1600 litri de singe strain

Baiatul isi impatureste, parca cu sfintenie, hainele. S-a hotarit sa-si faca ordine in cele doua sertare in care ii incape toata averea: o camasa, o pereche de pantaloni, o vesta, doua pulovere, un tricou, o pereche de pantofi, un prosop, un castron, o farfurie, o cana si o periuta de dinti. Acestea sint toate lucrurile pe care Marius le-a adunat in cei 21 de ani de viata si pe care le pastreaza in sertarele dulapiorului din salonul spitalului unde a trait aproape 15 ani. Orfan si suferind de o boala care il poate costa oricind viata, Marius s-a obisnuit cu ideea ca Spitalul de Copii „Sf. Maria" Iasi inseamna pentru el „acasa". Practic, prin venele lui Marius au trecut peste 1.600 litri de singe, care i-a fost schimbat pina acum de peste trei sute de ori.
Marius Patlagica are 21 de ani si, din cauza bolii de care sufera, arata de 15 ani. Nu si-a cunoscut niciodata parintii, mama abandonindu-l in maternitate. Pina la sase ani a trait intr-o casa de copii din Bacau, dupa care a fost transferat la Spitalul de Copii „Sf. Maria" Iasi fiindca se imbolnavise de hepatita.
Singe nou, o data la doua saptamini
La Iasi, medicii au descoperit insa ca, in afara de hepatita, Marius suferea si de o boala mult mai grava: „aplazie medulara" – ceea ce inseamna ca maduva nu poate produce globule albe, rosii si trombocite. De aceea, de la sase ani, Marius a supravietuit numai cu ajutorul transfuziilor de singe care i se faceau periodic, o data la doua-trei saptamini. Practic, o data la doua saptamini i se schimba tot singele, de la sapte ani facindu-i-se in peste 300 de transfuzii. Astfel, prin venele lui Marius au trecut peste 1.600 de litri de singe, la o transfuzie fiind necesari aproximativ cinci litri de singe. Cazul lui Marius nu este singular, mai existind copii care au nevoie de transfuzii, dar la intervale mai rare, de doua-trei luni. Din pacate, spre deosebire de ceilalti copii, Marius nu a putut parasi spitalul aproape niciodata. Si asta pentru ca nu a avut nicodata o familie. Pina acum doi ani, Marius a locuit si la fostul Centru de Plasament Poieni. „Intr-o luna stateam o saptamina in centru, iar restul, in spital pentru analize si tratament. Dar, in urma cu doi ani, s-a desfiintat centrul de plasament, si am ramas definitiv in spital. In alta parte nu aveam unde sa ma duc. Oricum, am stat atita timp in spital incit ma obisnuisem cu ideea ca aici e casa mea", spune oftind baiatul, care cunoaste aproape toate cotloanele Spitalului de Copii Iasi si este cunoscut la rindul lui de foarte multi medici, asistente si infirmiere.
„Sint un fel de veteran"
„Sint multi medici, asistente si infirmiere care ma iubesc, stau de vorba cu mine, imi spun cine a mai venit, cine a mai plecat, ba chiar ma lasa sa-i ajut la diferite lucruri, pentru ca au vazut ca sint serios. De exemplu, ma trimit sa le aduc fise sau uneori duc copii la raze sau analize, stau cu ei si ii aduc inapoi in salon. Sint un fel de «veteran» in spital, si mi se pare normal sa mai dau si eu o mina de ajutor atunci cind pot", explica serios Marius, care se considera oarecum privilegiat fata de ceilalti copii internati: are farfuria, castronul si cana lui, pe care i le-a daruit o infirmiera. Si, din cind in cind, mai face cite o vizita „neoficiala" la bucatarie, pentru a „ciuguli" cite ceva: „O infirmiera care ma iubeste foarte mult mi-a adus cartofi, si am fost la bucatarie, unde bucataresele m-au lasat sa-mi fac cartofi prajiti. A fost un moft, dar doamnele de-acolo ma cunosc si m-au lasat sa-mi fac cartofi prajiti", mai spune Marius.
Baiatul s-a obisnuit cu viata din spital, enumerind si cele citeva „distractii" la care poate recurge atunci cind se plictiseste. „Ma uit la televizorul alb-negru din sala de mese, ma duc la sala de jocuri, sau pur si simplu ies afara si privesc trecatorii din fata spitalului. Incerc sa-mi imaginez ce fel de viata ar putea avea unii dintre ei, si timpul zboara fara sa-mi dau seama", povesteste Marius, care, desi locuieste in Iasi de la virsta de sase ani, nu cunoaste aproape deloc orasul.
„Acum nu mai sper decit in Dumnezeu"
Palatul Culturii, „Mall"-ul si Piata Unirii sint singurele locuri pe care le-a vizitat din Iasi. „In Piata Unirii am fost sa-mi fac poza pentru pasaport. Trebuia sa merg in Occident sa ma operez. Dar, anul trecut, a murit Bernard, sponsorul meu, din Irlanda, care mi-a promis ca ma va ajuta cu bani de la o fundatie. Acum nu mai pot decit sa sper ca Dumnezeu ma va ajuta, si poate se va gasi alta fundatie care sa ma ajute sa ma operez", spune Marius. Pentru operatia care i-ar salva viata – un transplant de maduva care se realizeaza numai in afara tarii – ar fi nevoie de 100.000 de dolari. „Este un copil bun, necajit, cu foarte mult bun-simt, care ar merita sa fie ajutat. Fara o astfel de interventie chirurgicala, Marius nu are sanse sa mai traiasca de citiva ani", a spus dr. Ingrid Miron, sefa Sectiei de Oncologie Pediatrica din cadrul Spitalului de Copii Iasi. (Simona RELEA)