Abcesul sino-nipon (II)

Si atunci, gandul ma duce spre alta explicatie, mai adanca, cu radacini istorice de necontestat. Dusmania sino-nipona de azi isi are cauza fundamentala in evolutia diferita a celor doua tari incepand cu anii ’80 ai secolului al XIX-lea. Dupa „revolutia" Meiji (1868) prin care a fost inlaturat ultimul Shogun iar puterea a fost reluata de casa Imperiala, Japonia si-a deschis larg portile influentei euro-americane si a cunoscut o dezvoltare economica si militara cu adevarat exceptionala; de exemplu, in 1905 – dupa doar 25 de ani de modernizare, a infrant catastrofal Rusia in celebra batalie navala din Stramtoarea Tsushima.

In China, insa, pana in 1912, a ramas la putere corupta Casa Imperiala Qing – de origine manciuriana – si clasa feudala a mandarinilor, ramasa fidela moralei si filosofiei confucianiste, putin compatibila cu dinamismul societatii industriale moderne.

Dupa rasturnarea dinastiei si instaurarea Republicii (1912), dar si dupa Miscarea din 4 mai (1919) China a devenit teatrul unor permanente lupte politice care, nu rareori, s-au purtat si cu mijloace violente. Gomindan-ul lui Chiang Kai-shek si comunistii lui Mao Zedong se dusmaneau mai abitir ca doua secte religioase fanatice. Intre timp, Japonia isi continua ascensiunea economica si militara si, in consecinta, inca de la inceputul anilor ’40 cercurile militare dar si ideologi influenti au inceput sa vorbeasca despre marea nevoie de „spatiu vital" a Japoniei; despre aceeasi nevoie (Lebensraum) vorbeau, in Europa, Hitler si ai lui asa ca alianta lor ulterioara n-a mirat multa lume.

Tot asa de putini s-au mirat cand Japonia, folosindu-se de asa numitul „incident de la Mukden" a invadat Manciuria chineza unde a creat un stat-marioneta, Manciukuo, in frunte cu fostul si ultimul imparat chinez Pu Yi. In anii urmatori Japonia a invadat si a ocupat mari parti din China, indeosebi in sud-est, regiuni care gravitau in jurul marelui oras-port Shanghai.

Ororile si atrocitatile savarsite de armata japoneza in China ocupata depasesc orice imaginatie; dovezi si martori oculari spun ca ar fi fost mai cumplite decat cele savarsite de nazisti in Europa. Daca Japonia n-ar fi facut marea prostie sa atace SUA, ocupatia japoneza in China ar mai fi durat ani de zile, poate chiar pana azi.

Marii aliati care l-au infrant pe Hitler i-au alungat si pe japonezi din China, bineinteles si cu sprijinul chinezilor. Marii castigatori au fost, insa, Stalin si Mao. URSS a atacat Japonia la sfarsitul razboiului, a infrant repede armata nipona deja aflata in debandada si a ocupat teritorii intinse din Manciuria dar si Sudul Sahalinului si Insulele Kurile, obiect de disputa ruso-nipona pana in ziua de azi.

Mao, la randul sau, a castigat razboiul civil, i-a alungat pe nationalistii lui Chiang Kai-shek in Taiwan si a instaurat (1949) in China un regim comunist cu multe elemente absurde – de tip Orwell.

Evolutia celor doua mari tari asiatice a fost foarte diferita. Japonia distrusa de razboi si-a pedepsit vinovatii, s-a aliat cu fostul dusman, SUA, a adoptat democratia si economia de tip occidental si a devenit, in 25-30 de ani, una din marile puteri economice ale lumii. A refuzat, insa, sa reintre in cursa inarmarilor si, mai ales, sa produca arme de distrugere in masa – nucleare, in primul rand.

China, in schimb, a trecut prin vreo 40 de ani de regim comunist care i-a aplicat cateva experimente aberante si distrugatoare, cum au fost, intre altele, Marele Salt Inainte si Revolutia Culturala. Mao – supranumit Imparatul Rosu – avea o putere mai mare ca a multor imparati ai Chinei din trecutul mai vechi sau mai recent. In tot acest timp relatiile chino-japoneze n-au fost deloc prietenesti. Chinezii nu puteau uita crimele de razboi ale niponilor si cereau achitarea despagubirilor stabilite dupa razboi. Dar mai mult de atat nu puteau face data fiind inapoierea economica a Chinei si putina simpatie de care se bucura regimul maoist in lumea democratica.

La cativa ani dupa moartea lui Mao in China a inceput un experiment socio-economic fara precedent: un regim politic comunist in coabitare cu o economie de piata. In mod uimitor, experimentul a reusit – cel putin pana in prezent – iar China a devenit, in trei decenii, una din marile puteri economice ale lumii. In mod oarecum firesc, vrea sa fie si mare putere militara si depune eforturi serioase in acest sens. Arma nucleara o are de mai multa vreme dar sunt piedici majore in calea folosirii ei; este doar mijloc de descurajare si nu de lupta. Asa ca China investeste mult in armata de uscat si, mai ales, in fortele navale.

Pe acest fundal, ura sino-nipona care n-a disparut – chiar in conditiile unor relatii comerciale bilaterale remarcabile – se manifesta, periodic, mai periculos ca inainte. China nu doar cere ceea ce crede ca i se cuvine, ci chiar ameninta si pretinde. In spatele pretentiilor ei nu se mai afla deci niste „drepturi istorice" reale sau imaginare, ci si o forta economica si militara de temut. La acestea se mai adauga si o influenta politica si diplomatica tot mai puternica de la o zi la alta. Insasi SUA tind sa-si transfere atentia si interesele geo-politice si strategice in Asia de Sud Est.

Asadar, evolutia generala a Chinei din ultimii 30 de ani si spiritul ei „revansard" sunt cauza profunda a diferendului cu Japonia pe tema insulitelor pustii din Pacific. Nu putem ignora, este adevarat, si acea ipoteza a unor bogatii submarine la care ravnesc partile dar aceasta – dupa parerea mea – este mai mult un pretext decat o cauza.

Pentru memoria colectiva a unui popor ca cel chinez – cu mii de ani de istorie in spate – cei 60 de ani care au trecut de la razboi este o perioada prea scurta pentru a sterge din ea cele savarsite de japonezi intre 1931 si 1945; iar cand tara devine tot mai puternica memoria poate fi folosita cu mult succes ca pretext pentru pretentiile specifice unei mari puteri.

De aceea cred ca abcesul sino-nipon nu este aproape de vindecare; mai important este sa nu se acumuleze prea mult puroi pentru ca atunci operatia ar fi mult mai dureroasa si ar putea infecta (afecta) pe multi altii.