Amalgam si martirologie

Acum citeva zile, profesorul Gh. Cliveti adresa un apel pentru "respectarea competentelor in comunitatea stiintifica ieseana". Joi dimineata, in trenul care ma ducea spre Cluj, am descoperit apelul si prin cap mi-au trecut tot felul de ginduri negre. Apoi, cind am vazut ca discuta situatia de la Institutul "Xenopol", m-am bucurat: mi-am spus ca mai sint inca oameni pentru care anumite valori conteaza, lucruri mici, este drept, precum onestitatea si adevarul asa cum reiese acesta din prezentarea faptelor, dar, pina una-alta, care reprezinta fundamentele meseriei de istoric.

Cine spune ca nu trebuie sa cedezi niciodata in fata primului impuls are dreptate. Apelul era in fapt un encomion, pe de o parte, si un rechizitoriu fara rest, pe de alta. L-am citit din nou la intoarcere, apoi pe net, odata cu numeroasele comentarii inflamate, si sint nevoit sa ma declar dezolat de continutul acestuia. Imi pare ca dl. Cliveti fie n-a inteles natura conflictului, fie a fost coplesit de "drama" personajului principal, in speta dl. director Alexandru Zub, a carui unica perspectiva, vizibil auto-victimizanta, o prezinta in paginile respective. Rezulta evident de aici o pagina de martirologie seculara demna de orice traditie hagiografica.

Reprosez doua lucruri acestei perspective: mai intii ca nu face un minimum efort de a prezenta faptele in logica lor, iar apoi ca nu problematizeaza in nici un fel pozitia lui Alexandru Zub, care apare nu doar ca neprihanirea intruchipata, dar mai ales un fel de autoritate suprema, zeitate cu chip de om careia, brusc, din motive ridicole, ii este contestata de catre niste plebei aceasta autoritate.

Nu pretind ca stiu adevarul in ce priveste aceasta disputa. Din cite imi dau seama, insa, totul a pornit de la faptul ca Alexandru Zub a refuzat sa recunoasca rezultatele alegerilor pentru Consiliului stiintific al Institutului, la care participase si pe care initial le validase. Nu stiam de ce, dar iata ce spune dl. Zub, prin vocea dlui Cliveti, acum: "…votul ducea la dominarea Consiliului de un grup de presiune". Atit si fara nici un fel de explicatie. Ce fel de grup de presiune? Ce urmarea acel gurp de presiune? Eu unul nu cred in aceasta explicatie, care-mi pare chiar ridicola, mai ales expusa de un istoric. Oricum, aceasta simpla ipoteza este, oare, suficienta pentru a pune la indoiala votul unui intreg institut, pentru ca alesii au fost votati fiecare cu o majoritate de doua treimi? Oricine ar fi Alexandru Zub, avea nevoie de argumente serioase si mai ales de probe pentru a invalida vointa comunitatii academice.

Plecind de aici, dl. Cliveti intra intr-o logica bizara, numita adesea metoda amalgamului, pentru ca amesteca planuri diferite pentru a sterge legaturile firesti intre fapte si evenimente. O metoda propagandistica foarte cunoscuta si, daca nu l-as cunoaste pe dl. Cliveti, un profesionist serios, as putea crede orice. Este evident, insa, ca, voluntar sau nu, d-sa arunca toata vina pentru situatia de la Institutul "Xenopol" in spinarea celor care il contesta pe dl. Zub, ba chiar pune totul pe seama acestei contestatii, care i se pare un fel de monstruozitate. Astfel, profesorului Zub nu i s-ar recunoaste competentele "si, prin consecinta, drepturile" acestuia. Din acest motiv, cind l-a vizitat zilele trecute, l-ar fi regasit profund "ravasit" de o atare situatie, "marcat sufleteste", "vazindu-se contestat, chiar abuzat, dupa ce si-a facut un nume de rezonanta, «asezat» pe una dintre cele mai stralucite opere din cultura romana, dupa ce a urmat inca din tinerete adevarul, cu pretul privarii de libertate, dupa ce a facut mai mult bine semenilor sai decit i-a fost dat sa primeasca de la acestia".

Mai departe, cam la fel: de o parte – angelicul, de alta – "turbulentii", baietii rai, care nici nu vad, nici nu pricep nimic din meritele cosmice ale lui Alexandru Zub. Citind aceste rinduri despre nerecunostinta lumii, ai crede ca esti proiectat intr-o cunoscuta piesa shakespeareana. Nici n-ai zice ca este vorba de un om care este printre cei mai puternici intelectuali din Romania, simbolic si institutional vorbind, iar ca ceilalti n-au de partea lor decit legea, lucru in general putin important intr-o tara ca a noastra. Ma tem insa ca piesa de care vorbim nu este Timon din Atena, ci ceva intre Regele Lear si Macbeth.

Am ezitat mult timp sa scriu ceva despre situatia de la "Xenopol", din macar doua motive: unul este Alexandru Zub, iar altul este spaima de a nu agrava si mai mult tensiunea din institutie, careia eu unul ii datorez foarte mult. Alexandru Zub mi-a fost nu doar doktor-vater , cum se spune, dar si, mult timp, mentor si suport moral. O parte semnificativa din tineretea mea formativa este legata de persoana sa. Ca multa alta lume, cind l-am cunoscut, spre sfirsitul anilor ’80, era, pe de o parte, damnatul, marginalul care ne fascina prin chiar acest fapt, iar, pe de alta, intelectualul generos, deschis, problematic, adica dispus sa ia pozitii in contra-curent. Ce imi pare mai dureros este ca schimbarea s-a produs sub ochii mei, incet-incet si fara intoarcere, ca in Rinocerii lui Ionesco. Sau ca in Dr. Jeckyl si Mr. Hyde. Treptat, am inceput sa observ o fata publica, pentru "export", si una pentru "intern", complet diferita. Cind am plecat din institut, acum citiva ani, din ratiuni pur personale mai ales, eram convins ca, mai devreme sau mai tirziu, aceasta fata invizibila lumii va iesi, intr-un fel sau altul, la iveala. A fost, probabil fara sa constientizez, si acesta un motiv al plecarii din institutie.

Dificil, de aceea, sa intru in aceasta discutie, imposibil sa stau deoparte. Am buni prieteni de o parte si de alta, multi dintre ei, ca si profesorul Zub, m-au ajutat profesional intr-un moment sau altul si le sint recunoscator. Nu am nici un conflict cu nimeni si nici un fel de resentiment. Cred, insa, ca in acest moment ar fi o greseala sa nu spun ceea ce cred de mult timp. Poate ajuta, poate nu. Sper insa ca, pe termen lung, sa schimbe ceva. Este vorba nu numai de ce se intimpla la "Xenopol", ci de situatia mediului academic iesean in general. Un Alexandru Zub se afla mai peste tot in institutiile noastre academice. Din acest punct de vedere, sint de acord cu mesajul "apelului" dlui Cliveti, chiar daca in termeni diferiti. Sa fie, oricum, intr-un ceas bun!