Anatomia unui monstru

Zilele trecute, primul ministru al Frantei, Dominique de Villepin, a organizat un soi de simpozion dedicat problemei somajului. Aceasta tema fiind, de la instalarea sa in functie, prioritatea prioritatilor. De altfel, somajul a ajuns in Franta ceva similar pietrei filosofale: ocupa tot imaginarul politic si pare un fel de mister absolut. Mai cu seama dupa ce fostul presedinte, Fr. Mitterrand, ar fi conchis la un moment dat ca in aceasta chestiune nu mai este nimic de facut, caci toate metodele au fost incercate. E adevarat, a uitat sa spuna, in mod viclean, ca somajul masiv, cel de peste zece procente, a aparut in Franta odata cu venirea sa la putere si instalarea unui guvern de stinga.
In fata acestei situatii, Dominique de Villepin s-a decis, asadar, sa ia taurul de coarne. A obtinut unele rezultate, desi proiectul sau major de flexibilizare a pietei fortei de munca, CPE (Contractul primei slujbe), a provocat un refuz violent din partea celor carora le era adresat. Aceasta infringere umilitoare i-a calmat aspiratiile prezidentialiste, dar nu si vointa de a scapa Franta de monstrul somajului. Se parea, la un moment dat, ca gasise solutia miraculoasa. Somajul a coborit la un procent sub bara de zece procente si parea ca este condamnat sa coboare inca. Lucrurile sint neclare sub aspect pur statistic. Economistii seriosi au atras atentia ca, in general, noile locuri de munca sint slujbe finantate de guvern, cu bani publici, si nu creatii ale economiei reale. Dar, la drept vorbind, acest detaliu nu pare sa deranjeze pe nimeni.
Si poate ca acest nou colocviu ar fi trecut la fel de glorios ca si altele daca n-ar fi fost invitat un personaj putin cunoscut la noi, dar destul de cunoscut in Franta: Emmanuel Todd, demograf si istoric, cotat ca un fel de profet in tara sa, dupa ce, intr-o carte din 1976, a emis teza, pe baza cercetarilor sale demografice, ca URSS va disparea in viitoarele decenii. URSS a disparut, intr-adevar, iar aceasta l-a facut celebru pe autorul profetiei. Intre timp, ca orice intelectual francez de succes, a devenit anti-american si, pe cale de consecinta (desi probabil cauzalitatea este inversa!), teribil de anti-liberal. A mai scris, deci, o carte dedicata sfirsiturilor garantate, de data aceasta despre ceea ce el numeste "imperiul american". Era, deci, la locul sau intr-o discutie (tehnica, si nu filosofica sau istorica!) despre somaj. Propunerea sa este pe masura si l-ar face invidios pina si pe Ceausescu: abandonarea de catre Franta a liber-schimbismului si revenirea la protectionism.
Nu stim cum a ajuns Emmanuel Todd la aceasta idee (in depesa France Presse nu ni se spune mai multe), ce intelege el exact prin protectionism si cum ar putea sa cistige ceva din protectionism a patra economie exportatoare din lume, dar propunerea nu pare sa fi mirat pe nimeni. Nimeni n-a comentat-o, nimeni n-a respins-o. Unii au crezut ca protectionismul francez, suficient de puternic incit sa fie vizibil in politicile guvernelor indiferent de culoare, este o forma a anti-americanismului, respectiv, un mod de manifestare a furiei de a nu putea face fata concurentei cu marile firme americane. De fapt, firmele franceze care opereaza in lumea larga fac foarte bine fata acestei concurente.
Totusi, miza neo-protectionismului francez este probabil alta. Aceasta este legata de ponderea pe care o are statul in imaginarul politic si mai cu seama in societatea franceza de astazi. Problema profetilor de tip Emmanuel Todd nu este, pina la urma, nici teama de concurenta economica, nici teama de America in sine, ci teama de modelul economic si de societate inspirat de America: teama de liberalism. A nu se intelege ca este vorba de o reactie cu motivatie ideologica. Liberalismul in general este iubit peste tot in Franta, daca este vorba de idei mari, generoase si fara nici o aplicabilitate. Ceea ce provoaca spaima este, insa, liberalismul care se opune etatismului, respectiv, care incearca sa impuna limite rezonabile statului invadator, contra acelui stat care controleaza economia si societatea, dar care nu se mai poate controla pe sine, hiperdimensionat si fatalmente ineficient, devenit el insusi prizonierul unor interese private.
Asupra acestui subiect se opreste cartea semnata de Nicolas Lecaussain, Cet Etat qui tue la France (Plon, 2005), care a fost anul trecut, intr-un mod neasteptat, un bestseller in Franta. Aparent, cartea poate fi inscrisa intr-un gen foarte fertil in lumea franceza, ilustrat prin carti de larga audienta semnate de Alain Peyrefitte, Jean-François Revel, François de Closets sau Nicolas Bavarez. Filiatia nu poate fi cu totul exclusa. Totusi, mi se pare ca, prin caracterul sau aplicat si mai cu seama prin atentia acordata nu atit ideilor, cit practicilor politice, desi fireste ca acestea nu pot fi usor separate, modelul cartii este probabil american sau anglo-saxon.
Ceea ce impune cititorului onest este faptul ca fiecare afirmatie este sustinuta cu cifre si analize extinse, iar autorul nu apeleaza niciodata la idei abstracte atunci cind trebuie sa judece un comportament sau o teza, ci la bunul simt si ironie. De aceea, in ciuda patosului militant, nu ai nici o clipa impresia ca autorul te manipuleaza. Nici ca-ti vinde luna de pe cer sau te initiaza in cultul urii de sine. Avem aici o disectie metodica a "mamutului", cum este numit Statul francez, fara mila si mai ales fara sperante, in termeni clari si mereu adecvati. Rareori o lectura mai atractiva si in acelasi timp mai trista. Voi reveni. Povestea ne priveste direct mai mult decit credem.