Argentina (2)

Revin asupra femeii fara cap – La Mujer sin Cabeza -, cel mai recent film (2008) al regizoarei argentiniene Lucrecia Martel. Inainte de a analiza felul in care autoarea isi plimba eroina prin secvente, e important de stabilit contextul in care acest personaj exista. Vero este o femeie in jur de 50 de ani (dentista, aflam in cursul actiunii), care traieste intr-un mediu cald, afectuos, populat de prieteni, rude, copii. In niciunul din cele trei filme ale Lucrecia Martel (amintesc La Cienaga si La Nina Santa) personajele nu experimenteaza genul de izolare sociala intilnit la filmele existentialiste europene. In Argentina Lucreciei, familia se tine impreuna cu o putere pastrata de traditie si de catolicismul viu.

La inceputul filmului, Vero da cu masina peste un ciine, omorindu-l pe loc. Socul o marcheaza puternic, imprimindu-i o vizibila alunecare intr-un climat interior aproape autist. In sirul de secvente care urmeaza accidentului, Vero nu mai participa efectiv la schimbul social din jurul ei. In cadre permanent populate, asistente medicale, copii, nepoti, prieteni, necunoscuti vorbesc ce au de vorbit, iar Vero ramine in acelasi spatiu fara reactie, separata de lumea din jurul ei. Femeia care pare sa innebuneasca aminteste de A Woman Under the Influence a lui Cassavetes, in care (tot) blonda Gena Rowlands manifesta un decalaj vizibil cu realitatea, in care insa incerca sa se integreze. Vero a Lucreciei Martel e mai pasiva. Actiunile ei se reduc la impulsuri erotice catre barbatii care ii ajung aproape, sugerind ca lipsa de afectiune ar putea fi una dintre cauzele derapajului.

La Mujer sin Cabeza e interesant in primul rind datorita regiei si felului de a povesti. Spre deosebire de cinema-ul clasic american, Lucrecia Martel nu ierarhizeaza informatiile pe care le comunica in functie de importanta lor pentru teza de demonstrat sau pentru personajul principal. Am observat cu totii ca, in majoritatea filmelor, informatiile importante sint alese pentru scenariu. Astfel, ni se spune permanent ce trebuie sa stim, ce avem nevoie sa cunoastem pentru a intelege premisele si desfasurarea filmului. Lucrecia Martel desfiinteaza aceasta ierarhizare a informatiilor in utile si inutile, unindu-le sub umbrela vietii iesite din toate figurile de pe ecran. Daca in cadru apare un personaj, el nu este acolo pentru a "contribui" la avansarea actiunii, ci pentru a exprima exact ceea ce ar spune el ca personaj. Astfel, chiar daca eroina e la marginea nebuniei, slujnica o va intreba daca sa spele farfuriile, sotul daca poate sa faca o cafea, prietena daca s-a vopsit de curind s.a.m.d. Acest gen de a povesti poate fi deconcertant intr-o prima faza, pentru ca spectatorul neantrenat se va intreba la ce bun aceste conversatii, in ce fel servesc tema nebuniei, unde duc, ce rost au. Totusi, Vero conduce filmul, trece dintr-o secventa in alta ducindu-l mai departe, iar informatiile importante (sau ce credem noi ca ar fi important pentru tema) apar. Filmul devine un joc de-a soarecele si pisica intre realizator si spectator, in care Lucrecia mai scapa din cind in cind cite un indiciu, dupa secvente intregi de conversatie care pare sa "nu duca nicaieri". Astfel, in urma unei coincidente de imagine si sunet (un copil lovit de o minge de fotbal lesina, un ciine latra linga teren), Vero isi asociaza gindurile in convingerea ca a omorit pe cineva cu masina. Ciinele devine o persoana. Varul lui Vero, Juan Manuel, se asigura la politie ca in acel week-end nu a avut loc nici un accident cu victime umane. In ziua imediat urmatoare, pe acelasi drum are loc cu adevarat un accident, care de data asta pare sa se fi soldat cu victime. Sub ochii lui Vero, aflata pe bancheta din spate in drum spre casa, pompierii cauta ranitul in riul de la marginea soselei. Mai tirziu, apare informatia ca in acel loc s-a inecat un baiat. In fiecare zi, la casa lui Vero apare un baiat care se ofera sa-i spele masina si sa o ajute la treburi. Vero se vopseste bruneta. Cumpara niste oale imense de la un mester din regiune, pe care le aduc baietii care se jucau cu ciinele la inceputul filmului. O saptamina dupa accident, Vero revine la spitalul in care s-a tratat imediat dupa socul initial. La receptie nu exista fisa de internare. Ajunsa din nou la hotelul in care a dormit imediat dupa accident, Vero nu gaseste nici acolo o fisa de ocupare a camerei pentru weekend-ul trecut.

Sugestia autoarei Lucrecia Martel este ca nu s-a intimplat nimic; ca Vero nu a ajuns niciodata la spital sau la hotel, ca accidentul se poate sa nu fi avut loc sau ca urmarile obsedante s-au petrecut exclusiv in mintea separata de realitate a lui Vero. Un final dezamagitor pentru mine, deoarece echivaleaza cu acea schema simplista in care o desfasurare extraordinara de intimplari este rezolvata in momentul in care personajul se trezeste. A fost doar un vis? Sau poate Lucrecia Martel vrea sa ne transmita ceva despre citirea povestilor. Mi-ar parea rau daca mesajul ar fi mai intelectualist. In ciuda finalului (zic eu) ratat, filmul este o introducere buna in lumea povestirii complexe, in care tot ce apare pe ecran conteaza, oricit de arbitrar ar parea. E un antrenament bun pentru, sa spunem, Aurora lui Cristi Puiu, pe care, fara experienta unor filme precum cele ale Lucreciei Martel, nu il va putea viziona nimeni asa cum merita.