Bestia si lumea sa fara de pacate

Dupa cum era de asteptat, stirea violarii unei fetite a provocat o veritabila comotie in rindul iesenilor. Natural, intr-o atare circumstanta, linsajul simbolic asupra agresorului era inevitabil si cumva igienic. In fine, bestia a fost prinsa. Putem rasufla usurati. Cineva si-l poate trece in CV la cazuri grele rezolvate. Indignarea nu ne ajuta, insa, mai departe. Vedem ca vinovatul prezumtiv nu este tocmai un Hannibal Lecter si mai ales ca el este produsul lumii noastre intr-o masura mai mare decit de obicei. Complicii acestuia sint peste tot.

Voi incepe cu presa. Nu vreau sa reiau lucrurile stiute si adesea exagerate despre functia incitatoare a presei in cazurile de violenta de acest fel. Vreau sa semnalez mai intii felul lipsit de responsabilitate cu care unele ziare au relatat cazul, pina intr-acolo incit astazi stim totul despre victima. Chipul fetitei a aparut, fie si usor mascat, pe prima pagina. Am aflat aproape totul despre familie. Intr-o stire dintr-un ziar din Bucuresti se afirma chiar ca tatal, primar intr-o comuna din judet, ar fi fost urmarit penal intr-o speta legata de ultimele alegeri: observam ca victima (fie si secundara) devina "tinta" media. In acest sens, avem nu doar o agresiune oribila, ci o suita de asemenea agresiuni.

In al doilea rind, mai trebuie amintita exploatarea excesiva a emotiei publice. Faptele nu erau prea clare jurnalistilor, dar agresorul devenise deja nu numai o bestie, o categorie din afara umanului, care urma sa fie imediata executata cu pietre in piata publica, dar si mina unei razbunari a nu stiu carei mafii, in virtutea faptului ca tatal fetitei ocupa o functie publica. Toate scenariile si epitetele grabite au cazut intr-un soi de ridicol, cind am aflat ca mina mafiei nu era decit un sarman cu deviatii de comportament. Sa zicem ca aceasta a fost o forma de a face presiuni asupra politiei, insa mie mi se pare ca ne jucam cu focul. Prea multa indignare publica, in locul unei abordari mai calme si analitice, nu ajuta prea mult: indignarea nu face sistemul sa functioneze. Dimpotriva, adesea intretine disfunctionalitatea si oricum nu este decit un erzat de justitie.

De fapt, cazul in sine ne pune o mare problema de ordin etic. Am vazut ca agresorul prezumtiv este un caz medical in sensul cel mai banal al acestui termen. Nu vreau sa spun ca este nevinovat, ci ca are nevoie de asistenta medicala. Pare mai curind un nenoricit care nu se poate controla. In nici un caz un infractor rece, calculat, care traieste nu atit pentru a viola, cit mai ales pentru placerea pe care amenintarea violului o produce.

Acest fapt ar trebui sa angajeze o dezbatere mai ampla despre ce anume facem cu delincventii sexuali, mai cu seama in cazul pedofililor. Trebuie eliberati, dupa ce isi fac pedeapsa legala? Reabilitarea este posibila? Se pot ei autocontrola? Este o imensa dilema. Nu putem accepta niciuna din variantele posibile. Nu-i putem elibera, dar nici inchide pe viata. Discutia nu este numai la noi. Unii propun castrarea medicala, altii incarcerarea pe viata in centre medicale inchise. Nu putem uita ca traim intr-o lume in care erotismul a devenit un discurs public de larga intrebuintare. Ma intreb, de altfel, in acest context, daca n-ar trebui reluata discutia asupra infiintarii caselor de toleranta, ca o forma de a limita efectele erotismului ambiant asupra indivizilor asociali.

Dincolo de aceasta discutie "filosofica", in cazul de fata lucrurile sint totusi mai simple. In cazul nostru, mi se pare ca exista o responsabilitate destul de clara, de ordin moral, mai ales, a celor care au "conspirat" ca violatorul sa fie in libertate. Amintesc, mai intii, ca omul este pensionar pe caz de boala. Situatia este cumva absurda: el ia bani de la noi pentru a ne face rau! Reamintesc, mai ales, ca se afla in libertate gratie unei suite de decizii bizare: o comisie medicala l-a gasit grav bolnav si imposibil de tratat in puscarie, un judecator n-a gasit nimic de obiectat, iar altuia nu i s-a parut nimic ciudat in faptul ca acesta nu respecta conditiile eliberarii. Observam aici ca pentru niciunii dintre acestia ideea de pericol social nu pare sa conteze. Evident, dupa aceasta poveste, nimeni nu va pati nimic. Nici judecatorul, nici medicul, nici politistul care ar fi trebuit sa-l supravegheze macar de la distanta, in timpul celor trei luni de eliberare conditionata. Poate Alba ca Zapada.

Toti ne spun ca legea nu este clara. Eu nu cred sa existe vreo lege absolut clara. Orice sentinta judiciara este o interpretare a textului juridic, adica o punere in situatie a acestuia: o clarificare implicita. Cind textul nu este clar, ar trebuie sa actioneaze bunul simt, cultura morala a judecatorului. Este drept ca acestea nu fac parte din argumentarul permis al judecatorului roman. De altfel, din cite stiu, la nici o facultate de Drept din Romania nu se preda un curs de etica sau ceva similar. Ar fi si greu, intr-un sistem bazat pe memorare. Pe de alta parte, de ce atunci cind legea este neclara se judeca mereu in defavoarea societatii si in favoarea infractorilor? Vorbim de pericole sociale, nu de accidente de masina sau de certuri intre doi pensionari, acolo unde legea este teribil de clara.

Nu pot uita, in aceasta discutie, responsabilitatea familiei. Nu o putem ignora, chiar daca prin aceasta risc sa maresc suferinta acesteia. O fetita de sase ani lasata singura pe strada, in apropierea serii, intr-un mare oras si intr-un cartier relativ dificil, departe de familie? Ceva nu este in regula aici. Mai mult decit atit, aflam ca tatal este primar intr-o comuna din judet. Ce sa inteleg eu, votantul acestuia? Ca nu da doi bani pe scoala din propria comuna?

Agresiunea nu este, fireste, motivata de toate acestea si nici circumstantiata obligatoriu, totusi ne dam seama ca impactul lor asupra evenimentului are importanta sa. Mai ales prin faptul ca il face reproductibil. S-a intimplat si se mai poate intimpla. Nu statistic, ci logic.