Blocada

Romanul Blocada, al lui Pavel Chihaia, a avut o istorie mai vitrega de cit cea a autorului sau. Concediat de la Directia Generala a Teatrelor in 1948, Pavel Chihaia lucreaza timp de 12 ani ca muncitor, caloriferist, zilier sau figurant. In 1960 iese din eclipsa proletara si se angajeaza la Sectia medievala a Institutului de Istoria Artei unde, pina in 1978, publica trei lucrari despre arta medievala romaneasca. Sirul acestor lucrari continua si dupa ce autorul paraseste tara in 1978. Dar, daca Pavel Chihaia a reusit sa scape de sub obrocul comunist, cartea sa avea sa ramina nestiuta publicului din 1947 – an in care a fost tiparita de Craciun de Editura Cultura Nationala numai pentru a fi arsa in primele luni ale Republicii Populare – pina in 1991. Asadar 44 de ani de obscuritate pentru o carte numita, fatidic parca, Blocada.

Destinul postcomunist al cartii a fost insa unul marcat de recenzii entuziaste, Blocada fiind asezata, de critici sensibili precum Ion Negoitescu sau Gelu Ionescu, in descendenta "pitorescului levantin", a Crailor de Curtea-Veche si a estetismului arhaizant. Ca "fresca a unei lumi apuse" (Gelu Ionescu), Blocada poate fi inscrisa si in linia reprezentata de Falezele de marmura a lui Jünger. Citit si in cheie politica, romanul a fost considerat o cvasi-profetica parabola despre dezolarea adusa de comunism, despre impaienjenirea realului in cei 45 de ani de domnie a nimicului agresiv si a minciunii organizate. Aceasta cheie de lectura, catalizata si de anumite confesiuni epistolare ale autorului, e justificata, numai ca mi se pare putin teleologica, tinind cont mai mult de bagajul istoric cu care venim noi inspre carte decit de intentiile si lumea interioara ale autorului la momentul scrierii ei.

Desi recunosc in Blocada trasaturile unui roman pitoresc, arhaizant, balzacian si politic, cred ca el e si un roman religios. Blocada la care se refera nu e numai una a putreziciunii pitoresti sau a clandestinitatii politice: e si un blocaj mistic, o neputinta a personajelor de a se aseza in realitatea mintuitoare. Conflictul romanului nu e cel dintre port si lumea larga, nu e o neputinta de a iesi, de a evada, ci incapacitatea de a se inradacina in real. Personajele nu sint macinate de exil, nu pier in aventuri coloniale, ci se surpa interior in lipsa, in cautarea si in falsa certitudine a unui principiu. Pentru circiumarul Marcu sint banii, pentru zaraful Hwaja al Wasiti – un maniheism cinic, pentru Hemcea, inchipuirile sale exotice de fals capitan de vas in maniera "Romanului de 15 lei", pentru Sandru e idealul gangsterului american din filmele anilor ’30-’40, pentru Andrei e adventismul. E o carte tesuta dintr-un conflict de irealitati. E o carte a fugii de realitate terminate tragic. Singura care presimte realitatea, care se inrudeste cu ea e Cristina. Educata sa devina curtezana, fuge si ea in i-realitatea unei iubiri romanesti, a unei daruiri fara tel. Si totusi, chiar din aceasta cauza poate, pentru ca e singura care se daruieste, nu e consumata de aceasta patima, ci iese din ea cu certitudinea existentei unei realitati la care se poate ajunge prin sacrificiu de sine. Ferestrele ei catre adevar, icoanele ei de stepa sint pescarii Braiei si tatarul Ciagatai. De la ambii deprinde Cristina gustul de mare si vazduh al verticalitatii, al substantei.

Incercind sa se salveze prin traiul in duh "pocait", Cristina isi aduce aminte de pescarii care veneau sa se ospateze la Braia: "Adunarea parea foarte pioasa si arata ca indoliata in goliciunea peretilor si apriga dorinta de puritate a sufletelor. Isi spuneau unul altuia «frate» si «sora», cintau psalmi si interpretau cu rindul pasagii din Biblie. Mai toate predicile aveau acelasi continut: isi recunosteau pacatele, deplingind starea omenirii intregi si indemnau pentru limpezirea sufletului. Iscodeau viitorul, rastalmaceau rindurile biblice. Cristina primi ca adevarate aceste predici, numai ca morala lor nu o mai incinta ca povestile cu sfinti ale pescarilor din Lazul; o chinuiau doar, conducind-o catre o lumina noua, straina. Dar incet, incet, zbuciumul se pierdu intr-o liniste la fel de searbada ca a celorlalti, o impietrire a gindului ca si a trupului, care ii stinse imaginatia".

Pentru Cristina, care vrea parca sa calce in pustietatile calcaroase ale Dobrogei pe urmele Mariei Magdalena si ale Mariei Egipteanca, stafidita credinta a adventistilor nu e cu nimic mai reala decit superstitiile Braiei, traficanta de carne vie, pentru ca adventismul era o credinta "tot atit de straina de bunul Iisus ca si superstitiile castelanei". Cristina vrea sa-si ispaseasca pacatele: si nici in lumea Braiei, nici in cea neoprotestanta nu are cum. In prima pentru ca pacatele nu sint considerate pacate, ci un mod de viata, in cea de a doua pentru ca, dupa cum declara bunica ei: "Ne rugam numai pentru cei care merita". Deci acest tip de crestinism se de-realizeaza prin lipsa de iubire, prin faptul ca nu e pentru pacatosi – cum sint toti oamenii -, ci pentru sfinti. E o fictiune la fel de neintrematoare ca si filmele cu gangsteri ale lui Sandru sau romanele cu aventuri coloniale ale lui Hemcea. Toate te impiedica sa te mintuiesti pentru ca toate te inchid in fictiunea patimilor propriului eu, in visare. Toti traiesc "ca si cum": ca si cum ar fi magi intelepti, precum persanul, ca si cum ar fi bogati, precum Marcu – cel care nu face niciodata uz de bogatia sa decit intr-o singura ocazie, si atunci nu din bunatatea inimii, ci din cinism: ii da bani lui Hemcea, aflat in ultimul hal, numai pentru a-si dovedi siesi ca haimanaua ii va paradui, nu va face nimic cu ei, lucru pe care il asteapta si noteaza cu satisfactie -, ca si cum ar fi mari capitani de vas, precum Hemcea, sau banditi, precum Ssandru. Toti sint, in fapt, niste dezradacinati, niste coji.

Blocada nu e numai cea exterioara, politica, e mai ales cea interioara, a sevei care nu mai poate urca in trunchi din cauza lipsei radacinilor infipte intr-o tarina roditoare. Romanul lui Pavel Chihaia e, intr-un fel, o rafinare a temei dezradacinarii din literatura samanatorista. Blocada e, astfel, inrudit mai putin cu Mateiu Caragiale si mai mult cu romanele lui Mircea Streinul. Stiu ca, pentru cei hotariti sa vada in el un roman estetizant, afirmatia mea poate parea pasunista. Pasunist-expresionista, cel mult. Dar apoi, daca ne gindim, va veni o vreme cind firul ierbii va sparge din nou asfaltul politichiei si estetismului aporetic si pasune se va intinde peste tot unde acum e beton, asfalt si otel. Si Pavel Chihaia se va dovedi din nou "de actualitate". Chiar si sub "un cer nou".