Cazul Adrian Marino

Aparuta la inceputul anului trecut, cartea de memorii a lui Adrian Marino, Viata unui om singur, si-a stins ecourile mai repede decit ar fi meritat, chiar daca ea a fost considerata pe buna dreptate, de un critic serios precum Paul Cernat, cartea anului 2010.

Ceea ce revine obsedant in carte este lipsa de interes a autorului fata de literatura, care ulterior se preschimba intr-o adevarata "repulsie", asumata cu orgoliu la tot pasul. Sint zeci de astfel de pozitionari transante in carte. De fapt, ar exista chiar o "repulsie ideologica" fata de tot ce poate insemna literatura. O repulsie tradusa prin "dezinteresul fundamental, organic, definitiv pentru orice fel de literatura beletristica, de fictiune, pentru poezie orice stil lirico-imagistic". Pare a fi concluzia unei vieti inchinate studiului, mai mult, logica unui destin. Si totusi, exista prea multe dovezi in carte care ma conduc la o alta ipoteza: Adrian Marino continua sa urmareasca indeaproape, sa supravegheze nu doar dezbaterile critice, ci si meandrele vietii literare. Nu e deloc dezinteresat de citarea sa de catre cutare critic ori de catre cutare ilustru anonim. Prin urmare, ma gindesc, riscant, ce e drept, ca la aceasta repulsie stirnita de literatura a condus nu doar formatia sa "ideologica", ci si respingerea contributiilor sale sau neasimilarea lor la justa valoare de catre un sistem capricios, lenes, eclectic: cel al literaturii noastre postbelice. Or, replica lui Marino a fost pe masura. Asa isi explica si conflictele substantiale cu G. Calinescu (despre care scrie pagini imunde – acesta este cuvintul!). Asa isi explica, fara mari remuscari, si atitudinea belicoasa fata de majoritatea scriitorilor cultivati, iubiti, cu succes. E vorba de un resentiment acceptat, asumat, ba chiar teoretizat ca necesar si justitiar.

In afara acestui dispret fata de tot ce nu e sistematic (mai indirjit decit cel al lui Noica fata de tot ce nu este filosofie), mai exista citeva mari teme (sau obsesii) ale acestor memorii care sint oricum, doar lipsite de onestitate nu. De pilda, singuratatea asumata orgolios (pentru ca, pe linga dezamagire, mai exista si o anumita senzualitate a suferintei). De multe ori, Adrian Marino face caz de izolarea sa, dind exemple peste exemple, deplingind precaritatea receptarii operei sale, faptul ca nu a reusit sa creeze o adevarata scoala, asa cum ar fi meritat, contabilizindu-si aliatii, prietenii, amicii de idei, in fine, posibilii discipoli (pe care si-i doreste, desi respinge ca ar avea chemare de pedagog). Autorul Dictionarului de idei literare s-a simtit mereu un intrus, un tolerat in cel mai bun caz, cind nu de-a dreptul un "corp strain" in cultura romana. Modelul pe care incerca el sa-l propuna a fost mereu ignorat, respins, bagatelizat; seriozitatea, rigoarea, sistemul nu ne sint, se pare, specifice. De aici, o alta tema majora a memoriilor, anume dispretul fata de tot ce inseamna Romania si romanesc. De cele mai multe ori, Adrian Marino are dreptate sa constate metehnele noastre nationale (capitolul Alta Romanie merita studiat alaturi de alte pagini dure semnate de D. Draghicescu, Radulescu Motru, Cioran, Patapievici). Doar ca, uneori, tine prea mult la punctul sau de vedere. Detesta, de pilda, tot ce este tarnesc, tot ce vine in atingere cu lumea rurala. El, orasean get-beget, a carui familie figura in Arhondologia Moldovei, respinge, uraste, dispretuieste tot ce este taranesc. La un moment dat, intrebat de un satean, in Latesti, unde se afla in domiciliu obligatoriu, de ce planteaza flori in fata casei, el are o reactie aproape isterica: "Notiunea de minima gratuitate, frumos si decorativ era cu totul decorativ acestui primitiv agresiv. Daca as fi putut, i-as fi dat pe loc cu un par in cap". In astfel de pagini, Adrian Marino devine un snob lipit de umor, de nu chiar un extremist. Cu o asemenea gindire, orice doctrina poate derapa in totalitarism.

Am atins, in trecere, una dintre marile sale carente: lipsa umorului. Umorul l-ar fi ajutat sa resimta mai putin loviturile vietii. Deloc putine, sa ne intelegem. Portretul, de fapt, autoportretul pe care il construiesc aceste memorii este unul extrem de dificl. Pe de o parte, e vorba de o trauma familiala. Isi uraste mama, isi dispretuieste tatal, figura slaba, subjugat instantei conjugale. Rare sint paginile din literatura romana mai dure la adresa parintilor decit acestea din Viata unui om singur. Retras in sine, orgolios din vremea pubertatii, nu uita afrontul profesorului de romana, pentru care gaseste resurse, la senectute, sa resimta aceeasi ura grea, justificata poate pe moment. In plus, foarte important, este ateu. Nu crede in valori transcendentale. Isi recunoaste un temperament atos, dificil. Are, e clar, placerea de a fi mereu contra, de a se situa in raspar fata de curentul general. Destinul il loveste cum nu se putea mai crunt: face 8 ani de puscarie politica (resimtiti ca un adevarat dezastru moral) si sufera sase ani de domiciliu obligatoriu. La tara. Isi creeaza, astfel, un program obsesiv de lucru. Crede in opera sa, in programul sau "neopasoptist", ca alternativa cu sanse reale de a reabilita cultura romana. Cu toate acestea, eforturile nu ii sint acreditate. De aici, capata o anumita incrincenare, de nu chiar o mizantropie generala. Rari scriitorii, criticii literari care ies bine din aceste memorii. Dispretuind cam tot ce se scrie la noi, Adrian Marino nu este lipsit de constiinta propriei valori. In a doua atitudine are perfecta dreptate. Opera sa, prin titluri precum Dictionar de idei literare, Hermeneutica ideii de literatura, Biografia ideii de literatura (in sase volume) este una de maxima importanta. Deloc intimplator receptata si in alte culturi. Poate mai putin in a noastra, refractara la tot ce inseamna gindire sistematica (a se vedea, de pilda, exilarea sa de catre N. Manolescu printre "autorii de dictionar"). Dar asta nu justifica dispretul fata de o intreaga literatura deloc lipsita de virfuri. Daca viata a fost nedreapta cu Adrian Marino, si el isi ia revansa. Ce e cel mai trist in aceasa carte este faptul ca, la finele unei existente de-a lungul careia a facut fata multor incercari, autorul nu reuseste sa manifeste pic de seninatate. Nu e deloc impacat cu propria viata, cu propriul destin.

Viata unui om singur este o carte trista, extrem de trista. In loc sa faca pace intre autorul ei si propriul destin, ea pare sa fi acutizat conflictul. E o carte dureroasa. Pe de alta parte, daca asa a resimtit Adrian Marino povestea propriei vieti, nimic nu ne impiedica sa o valorificam noi altfel. Cazul Adrian Marino este unul extrem de dificil. El are, dupa mine, toate circumstantele atenuante. Autorul si-a cistigat din plin dreptul si la atitudini in raspar, si la mizantropie, si la incricenare, ba chiar si la compromis.

In pofida pesimismului din Viata unui om singur, Adrian Marino este un invingator: el a ramas fidel vocatiei sale chiar daca istoria i s-a pus impotriva. A lasat culturii romane o opera. Una care inca nu a lucrat cum trebuie, dar care, nu am nici o indoiala, va fi apreciata la justa sa valoare. Cind? Atunci cind autoritatea fragmentarismului si a impresionismului vor intra in umbra. Nu peste mult timp, risc sa pronostichez…