Ce-ar fi fost daca (II)

In discutia initiata saptamina trecuta, am convenit doua lucruri: 1. Campania americana in Afganistan si Irak nu facea initial parte din proiectul politic al lui George W. Bush, aceasta fiind fortata de atacurile de la 11 septembrie 2001; 2. Nu numai ca presedintele american nu poate fi gasit responsabil de recentele violente din Irak, dar ca  proiectul sau de a invinge terorismul prin democratie este cu mult mai generos si probabil mai eficace pe termen lung decit pozitia celor care cred lumea araba ar fi condamnata sa aleaga intre terorismul de stat si terorismul anarhic.
Incercam astfel sa atrag atentia, pe de o parte, asupra faptului ca infringerea electorala de la recentele midterm, desi motivata probabil in buna masura de situatia din Irak nu ar trebui sa tina locul unei analize serioase si oneste asupra a ceea ce se petrece in Irak, iar pe de alta ca scaderea popularitatii unei decizii politice nu inseamna ca aceasta este gresita. Democratia este un sistem de legitimare a puterii si nu de cunoastere sau acreditare a cunoasterii. Aceasta nu inseamna ca votul democratic este complet orb. Pur si simplu, are o alta functie.
De altfel, probabil, cititorii atenti au fost pusi in deruta de titlul articolului. Adevarul este ca initial am dorit sa aplic formula aleasa de scriitorul american Philip Roth (un adversar fireste al lui Bush!) in ultimul sau roman, Complot contra Americii pentru a exprima mai bine miza interventiei americane in Afganistan si Irak. Plecind de la un pasaj din memoriile lui Arthur Schlesinger jr., fost consilier al lui Kennedy, care isi amintea ca la finele anilor treizeci, printre republicanii cei mai izolationisti ar fi circulat ideea ca aviatorul Charles Lindbergh sa candideze la alegerile din 1940, romanul construieste un soi de istorie virtuala paralela  a Americii din anii patruzeci incoace.
Cum Lindbergh era cunoscut pentru simpatiile sale fata de Germania si chiar fata de Hitler (banuite mai mult, dar perfect posibile, dupa ce aviatorul s-a lasat decorat la un moment dat de acesta!), romancierul dezvolta aceasta sugestie sub forma unei distopii soft. Astfel, noul presedinte fara a face nimic teribil ar fi ales o neutralitate binevoitoare fata de Germania lui Hitler si ar fi cultivat o permanenta amenintare contra sistemului democratic american prin chiar aceasta.
Tema lui „Cum ar fi fost daca?" nu este noua. Istoria este oare deja scrisa si mai ales o fatalitate? Ar f i fost posibil oare, vorba cuiva, ca Hitler sa fi ramas un simplu pictor de salon? Sau Stalin sa devina popa, iar Ceausescu cizmar? Interogatia implicita din romanul lui Roth imi pare mai provocatoare daca este sa ne gindim la situatia Romaniei in cazul in care Lindbergh l-ar fi invins pe Roosevelt la alegerile din 1940. Fara prezenta americana, poate ca razboiul de termina altfel, nu neaparat cu victoria Germaniei (de aceasta sunt destul de sigur!), cit cu o infringere mai putin dezastruoasa a acesteia si mai ales fara victoria atit de categorica a URSS si prin urmare dominatia sa in Europa de Est. De asemenea poate ca anti-americanii patetici de astazi ar fi apreciat mai bine foloasele democratiei si puterii americane. Remarc desigur ca atunci interventionismul era bun, in timp ce acum este rau.
Cum ar fi fost asadar lumea de astazi fara interventia americana in Irak, care pentru oameni dintre cei mai respectabili a devenit cauza tuturor relelor planetei? Cu siguranta, Irakul ar fi fost mai linistit, cel putin asa cum ar fi aparut acesta din imaginile televiziunii oficiale retransmise de CNN si Al Jazzeera. In citiva ani, Saddam a fi obtinut in fine de la ONU anularea obligatiilor privind controlul armelor si limitarea exportului de petrol. Odata cu anuntul Iranului privind testarea unei arme cu incarcatura nucleara, Saddam ar fi fost indreptatit sa-si oficializeze si el proiectul propriu. Un caz de legitima aparare, in care nici macar America, in plina defensiva, nu ar fi putut reactiona. Se intelege ca Saddam ar fi murit peste douazeci si cinci de ani de moarte naturala si in plina glorie, urmat la putere in totala liniste de fiul sau Udai. Nimeni n-ar mai fi vorbit atunci de crimele sale, dupa ce chiar si kurzii din nord vor fi fost adusi la sentimente mai bune de refacuta armata irakiana, care ineaca in singe si gaz ultima lor tentativa de rebeliune.
La fel de idilic ar fi aratat intreg Orientul arab. Mai intii, in Liban, dupa asasinarea lui Rafic Hariri, sirienii ar fi impus rapid anexarea de facto a tarii. Foarte probabil, Siria ar fi anuntat si ea un program nuclear „pasnic", imediat dupa ce Libia lui Gadaffi ar fi reusit primul ei test cu o racheta nucleara, in semn de omagiu pentru aniversarea victoriei revolutiei. Apoi, Sudanul, dupa ce-ar fi incheiat cu rebelii crestini din Sud, dati disparuti cu totii de ONU, s-ar fi proclamat putere nucleara.
Intre timp, din Afganistan pina in Sudanul plin de petrol, lumea islamica devine un vast si generos laborator terorist. Israelul si lumea occidentala reactioneaza prin intarirea protectiei frontierelor. Avioanele, ca si calatoriile, aproape ca sunt interzise. America devine un citadela urmata in scurt timp de Europa. Discursurile pacifice traverseaza lumea de la o conferinta pentru dezarmare la alta. Organizatiile ecologice si pacifiste occidentale denunta inarmare si ostilitatea Occidentului fata de lumea musulmana. Suntem deja in cea mai buna dintre lumile posibile.