Ce-aveti cu Duda?

Imi ridic o multime de lume in cap scriind altfel despre Radu Duda. Observ ca nimeni n-a facut-o pina acum – probabil fiindca nu-s chiar la indemina informatiile elementare. Fara de care, insa, cea mai sumara apreciere, daramite sentinte de tipul "actoras" sau "actor mediocru", nu s-ar cuveni emisa si pusa in circulatie cu atita nonsalanta. Cum nu pot fi banuit de prea apasate sentimente pro-monarhice si nici nu ma intereseaza toata increngatura de capete incoronate, panasul de rubedenii si titulatura zornaitoare, constat cu surprindere ca pina si regalistii convinsi se crispeaza la auzul numelui Duda, considerat, se pare, un soi de intrus uzurpator. Este, desigur, problema lor si-a lui. N-as interveni, dar o gazetarita mi-a solicitat un interviu telefonic despre personajul in chestie si, la aparitia textului, am avut surpriza sa citesc un subtitlu ce nu-mi apartine si-n discordanta cu substanta celor declarate: "Un actor mediocru". N-am afirmat vreodata asa ceva pentru simplul motiv ca-i departe de adevar. Din pacate, "Academia Catavencu", preluind materialul, a mutat accentul pe acelasi titlu nefericit: "Un actor mediocru". Ca nu-i deloc asa se va vedea in cele ce urmeaza; nu stiu daca nu-i prea tirziu, fiindca etichetarea s-a incuibat in mentalul natiei, capatind nedrepte virtuti… axiomatice.

"Actorasul" pe care l-am adus la Iasi in 1985 a fost co-autor meritoriu al unor spectacole de succes, unele chiar memorabile ("Doi pe un balansoar", in tandem cu Carmen Tanase). Imediat dupa 1989, ca urmare a deciziei nr. 1 a "Comitetului revolutionar" de la Teatrul National, care n-a gasit altceva mai bun de facut decit sa desfiinteze Sectia din Suceava a Nationalului (unde adusesem o intreaga promotie a IATC, fiindca Iasul era oras inchis pentru orice categorie de absolventi), Duda, deloc print, ci doar asistent la facultatea pe care-o absolvise, a izbutit un sir de turnee in tari europene si africane (mai tirziu, asiatice si americane), sustinind reprezentantii nu tocmai la indemina si pe puterile obisnuitilor palmasi ai scenei. Revelator pentru personalitatea unui om de teatru nu este numai cum (si cit) joaca, ci, in egala masura, si ce joaca, fiindca optiunea asupra paginilor menite sa devina spectacol este principalul test pentru probarea calitatii intelectuale si deschiderii catre zonele teatrului aflate in atentia publicului informat si rafinat. Si dupa accederea in familia regala ("sint un om norocos!" – declara in cartea "Sapte") Duda nu si-a parasit profesia, punind in scena, la Bruxelles si Paris, poemul-fluviu "Inventatorul iubirii", datorat scriitorului de origine romana Gherasim Luca (Gille Deleuze pretinde ca Luca ar fi "cel mai mare poet francez in viata"!), a jucat Cehov pe Broadway, Kafka la Geneva, Oslo, New York, Washington, Chicago, Helsingbor, Paris, Barcelona etc., fiind convins ca "atunci cind esti propria-ti institutie" nu te poti realiza daca uiti ca "destin inseamna decenta". (Precept de la care, sa recunoastem, pina acum n-a abdicat.) Din nou la Bruxelles, pune in scena si sustine un spectacol Bacovia ("Plumb"), joaca "Salomeea" de Wilde, la Londra; apoi, la Teatrul parizian "Molière" si la Bruxelles, "Scrisorile" lui Eminescu, cu intruziuni de text in limba romana. Lista reprezentatiilor, adeseori de tip one man show, si a oraselor de pe mapamond in care a jucat este mult mai lunga si n-a fost vorba de spectacole ocazionale, la resedinte cu staif (sigur, au fost citeva: pe Duda l-au aplaudat capete incoronate si sumedenie de printi si printese – dar nu asta ne face sa discutam despre actorul Duda), ci in primul rind s-a produs pretutindeni in fata publicului obisnuit, sustinind siruri de reprezentatii, nu intotdeauna, dar adeseori cu sala plina. Ma-ntreb citi actori romani poseda o astfel de "mapa profesionala"? Iar cartea "Sapte" va constitui o surpriza pentru cine se incumeta s-o duca pina la capat: releva real talent scriitoricesc, cuprinde acolade cu referiri de rafinata tinuta intelectuala si perpetui intoarceri ale gindului catre "acasa" ("in Copou, acum ninge" – noteaza, plimbindu-si privirea peste New Yorkul innegurat).

Se spune, probabil cu doza romaneasca de invidie, ca, nevoit sa paraseasca scena dupa intrarea oficiala in lumea Hohenzollernilor, a ramas sa joace, in noua calitate princiara, marele sau rol. Chiar si-asa de-ar fi, sa recunoastem ca o face cum se cuvine, onorabil si cu mijloace deloc la dispozitia unui "actoras de duzina"! Sansele lui electorale mi se par mai iluzorii decit pinza de paianjen a spectacolului infiripat din vorbe, lumini si intuneric… Pentru mine a ramas Radu, actorul de talent, simpatic, modest si inimos, caruia, in 1985, ii dadeam cheia bietei garsoniere dintr-un bloc sucevean. Mi-a intors oarecum gestul, invitindu-ma, cu ani in urma, la o cafea la Palatul Elisabeta. Vazind ca scoate majordomul din camera si aduce el insusi tava cu cozonac, mi-am inchipuit ca fereste urechi straine de cine stie ce prea familiara si neprotocolara adresare a subsemnatului. Dar, poate, voia sa ramina doar cu amintirile noastre si atit. Pe care le-am tot depanat, in asteptarea iluzoriului gong de final, care, daca ar fi venit, ar fi sunat oricum altfel si prea de departe…