Cind Dumnezeu pleaca de-acasa

La taran, simtul proprietatii este asemenea bucatii de metal care tine in picioare jucaria numita Hopa-Mitica: scoate metalul din jucarie, si ea isi piarde tot hazul, toata indreptatirea numelui; ia-i taranului pamintul, si el isi pierde identitatea, tot rostul.

Colectivizarea l-a pagubit pe satean de pamint, lasindu-i astfel radacinile in aer, si asta pentru ca pamintul lui este cu mult mai mult decit sursa bunurilor care-i asigura existenta. Pamintul lui are, poate chiar inainte de orice, o uriasa valoare morala si spirituala: e mostenirea primita de la parinti, dovada perenitatii neamului propriu, a ancorarii proprii intr-o ordine prestabilita a lucrurilor. E un semn al continuitatii traditiei – lucru extrem de pretios pentru taranul roman, pentru care insusi Dumnezeu poate fi, uneori, o problema de … traditie: am intilnit in satul meu oameni care merg la biserica sau tin sarbatorile religioase nu pentru ca ar crede in Dumnezeu sau in sfinti, ci fiindca "asa am mostenit din parinti".

Cind pamintul i-a fost luat cu japca de fauritorii noii lumi, convingerea taranului ca totul pe lumea asta are un rost, un "cintec", s-a clatinat definitiv. Pentru ca furtul organizat de comunisti nu a insemnat doar o deposedare, ci si sfidarea, subminarea, aruncarea in derizoriu a unor lucruri care pareau sfinte si eterne pentru satean. Daca niste "golani" oarecare (cum le spunea taica-meu) au putut savirsi nestingheriti asemenea ticalosie, inseamna ca Dumnezeu nu prea sta pe acasa, ca acele valori in numele carora au fost el si mosii si stramosii lui educati nu sint chiar asa de respectabile, de sfinte. Frica de Dumnezeu, respectul pentru parinti, pentru traditie, pentru lucrul bine facut, respectul de sine, increderea in justitia Celui de sus, in forta binelui – nu au mai avut in ochii lui "Ion" prea mult miez si prea multa cautare. Astfel ca, odata cu anularea dreptului sau de proprietate, a inceput si degradarea lui. Si pentru el vorba "totul e posibil, totul e permis" a devenit valabila. Hotia, alcoolismul, lenea, delasarea in toate, lipsa de consideratie pentru omul cu carte, flecareala si birfa – iata doar citeva din bolile care au macinat zeci de ani sufletul satului romanesc. Si e greu de crezut ca niste obisnuinte atit de temeinic inradacinate pot sa dispara peste noapte, odata cu retrocedarile de dupa caderea regimului comunist.

Nu grija pentru o "agricultura intensiva" i-a determinat pe comunisti sa creeze cooperative agricole, ci, in primul rind, constiinta clara a faptului ca satenii, atit timp cit sint proprietari, vor ramine imuni la schimbarile politice impuse de ei. Drept dovada: Stalin i-a suprimat si deportat cu milioanele pe tarani, neputind altfel lupta cu ei.

Politica a fost deci clara: un om pe picioarele lui, sigur de sine si de ziua de miine, nu poate fi scos din ale sale, dominat si supus. Numai un individ fara radacini, depinzind de vrerea si bunul plac al autoritatilor, devine maleabil, modelabil, cooperant…

Cind auzeam, in ultimul deceniu al regimului ceausist, expresia "distrugerea satelor", gindul nu ma ducea mai intii la sistematizarea rurala, la ridicolele blocuri de locuit fara caldura si apa curenta rasarite ici si colo, ci la aceasta distrugere, inceputa si desavirsita de colectivizare, a miezului viu al satului insusi – omul. Distrugere ale carei consecinte, repet, sint greu de evaluat si de inlaturat. Chiar daca a fost reimproprietarit, probabil inca multe decenii taranul nostru se va mentine la o distanta egala si de imaginea unui fermier european, care practica o agricultura moderna si isi face viata proprie din ce in ce mai placuta si mai usoara, si de imaginea unui satean al trecutului mai indepartat, credincios, cu demnitate si respect de sine.

Taranul roman se zbate, munceste, agoniseste, isi face un casoi de 5-6 camere de mai mare dragul, isi cumpara televizor, frigider, combina muzicala etc., dar tot cu aceleasi haine umbla mereu, tot aceleasi mincaruri maninca mereu, tot in acelasi "paravan" doarme, si in zilele de lucru, si in zilele de sarbatoare, si iarna, si vara; bea de stinge, isi bate nevasta, animalele si, in multe cazuri, isi agreseaza copiii, nu se omoara cu grijitul propriului trup, nici cu cetitul ziarelor ori al cartilor. Iubitor de kitsch, de manele si flecareala, nu mai stie, ca parintii si bunicii lui, basme, proverbe si ghicitori, nu mai e inclinat sa citeze din Biblie ori din intelepciunea celor vechi…

Si cine sa-i spuna ca nu e bine asa? Cine sa-l invete cum sa se poarte acasa si in lume? Cine sa-l invete cum sa se gospodareasca ori cum sa se grijeasca de trupul si sufletului lui? Televiziunea romana?