Convertire profesionala

Simt privirea mustratoare ori, pur si simplu, nedumerita a membrilor (mai indepartati) ai familiei, a colegilor, a cunoscutilor si, mai recent – probabil pe fondul de debut al unei mici paranoia (boala profesionala la Universitate) – chiar si pe cea a necunoscutilor. „Nu era bine in America?", „Ce-i cu tine pe aici?", „Ai innebunit?", „Esti tembel?" sint doar citeva dintre intrebarile – mai delicate sau mai abrupte – pe care le aud in dialogurile mele zilnice, fie si atunci cind interlocutorul nu le formuleaza propriu-zis, ci imi zimbeste numai cu compatimire. In ultimii doi-trei ani, complexul s-a adincit, in special dupa ce, in jurul meu, vidurile de populatie tinara (si cu studii) au devenit tot mai ample. Intrebarile par sa fi luat acum o tenta ferma, iesind din sfera compatimirii si devenind de-a dreptul intrigate: „Ce mai cauti, ba masochistule, prin zona?", „Ce ai, omule, te-a hipnotizat Hrebenciuc?" s.a.m.d.

Un vecin a mers pina acolo incit m-a oprit deunazi si mi-a spus fara ocolisuri: „Domn’ profesor, cind va hotariti si dumneavoastra sa plecati la capsuni, va rog mult, nu contactati nici o agentie imobiliara pentru vinzarea apartamentului. Il iau eu cu cit o fi, ca doar oameni sintem, vorba aia. Vreau apartament aici in bloc pentru aia micii, cind o da Dumnezeu sa se intoarca". Desi in stare de soc, am reusit totusi sa biigui o intrebare: „Pai, de unde sa se intoarca?". Omul m-a fulgerat cu ochi de soim in atac si aproape a strigat la mine: „Cum, domle, de un’ sa se intoarca? De la capsuni!". Ne-am despartit in termeni confuzi si mi l-am imaginat facind gesturi obscene in urma mea. Nu ar fi, oricum, singurul din bloc. Sintem pe scara aproximativ saizeci de familii. Dintre acestea, majoritatea sint de pensionari. Fiecare (cu exceptia noastra, desigur) are intre doi si zece membri la munca in Italia ori Spania. Odata cu venirea verii, batrinii se string pe banci in fata intrarii si discuta despre realizarile progeniturilor aflate in departari albastre. Mi-e foarte greu sa trec printre ei. Porii pielii mele preiau cautaturile lor dojenitoare ca pe niste sfichiuieli de biciusca. Parca-i si aud comentind, dupa ce ajung la o distanta rezonabila: „Uite, parazitu’! Tinerii-s la munca in lume si el freaca menta pe-acilea! O fi ruda cu Nastase, ca-i rotofei ca si ala!".

In sfirsit, nici abordat imperativ, nu cred ca as putea produce o explicatie plauzibila pentru faptul ca am revenit din SUA, ca nu am ramas prin Anglia sau ca nu am emigrat pina acum in Canada (unde, culmea, am o matuta, iar, mai recent, am primit chiar si o slujba guvernamentala!). Contactele mele cu Occidentul au fost/sint strict academice/diplomatice (mai nou) si nu mi-am pus practic niciodata problema asumarii socio-economice a unui destin vestic. Am stiut mereu ca ma voi intoarce, continuind sa fiu intelectual umanist in Romania, cu o oarecare experienta profesionala anglo-americano-canadiana. Nu este aici fanatism, patriotism (exacerbat), dispret (aberant) pentru lumea euro-atlantica ori iubire (patologica) pentru universul mioritic. Dimpotriva, am recunoscut-o fara fandoseli, traiesc si voi trai intotdeauna cu fascinatia Lumii Noi si, din pacate, ma simt tot mai nesigur in aceasta Romanie post-ceausista. Faptul insa nu schimba cu nimic conditia mea insurmontabila in plan ontologic: sint roman si am o soarta romaneasca, indiferent daca imi place sau nu si, mai ales (nota bene!), indiferent daca decid sa ramin in tara ori sa plec in strainatate. E dificil sa spui celor care isi au rudele si prietenii departe asemenea vorbe, dar adevarul nu poate si nu trebuie ascuns: romanul emigrant, oricare i-ar fi statutul social si economic, isi ia, din nefericire, Romania cu el! Macar undeva, intr-un subconstient opresiv, culpabil, fragil, daca nu in structura sa comportamentala si morala. Este, bineinteles, un truism, insa, din nou, nu-l putem ocoli: veniturile mai mult ori mai putin consistente (din culesul capsunilor sau din sofisticatele programe informatice ale companiilor cibernetice) nu aduc fericirea instrainatului emigrant (exceptiile sint foarte rare). Ramine apasatoare tragedia de a-ti fi lasat in urma familia, prietenii si, nu in ultimul rind, identitatea. Lucrul (chiar pe bani semnificativi) in posturi pentru care esti super-calificat reprezinta o umilinta care – fie si neglijata intr-o faza initiala – revine, in timp, sub spectrul nevrozei si al alienarii. De asemenea, lipsa apartenentei la comunitatea dominanta (societatea occidentala in ansamblul ei) constituie un mobil de depersonalizare, ce se anuleaza, doar aparent, cu surogatele oferite de tovarasia celorlalti dezradacinati. Am vazut/vad aceste realitati cu ochii mei (de vizitator neutru) si nici un zimbet, din nici o fotografie trimisa acasa de emigrantul „fericit", nu ma poate insela.

Este foarte clar, sper, acum de ce nu reusesc sa discut deschis astfel de probleme cu majoritatea compatriotilor mei ramasi acasa si, prin urmare, trebuie sa-mi port cu stoicism complexul „reintoarcerii", complex grefat pe neincrederea lor funciara in argumentele prezentei mele aici. Pentru linistea personala, m-am gindit totusi sa inventez niste „planuri de viitor" in dialogurile cu vecinii mei, ca sa le recistig increderea. Sa le spun, de pilda, ca eu si ai mei ne aflam aproape de o emigrare in Italia (nu la capsuni, in Spania, ca ne-ar oferi imediat pachete pentru copiii lor!), unde un cuplu de aristocrati milanezi ne-au angajat ca familie de servitori. Eu am oarece dexteritate in limbi straine si, ca atare, ar urma sa functionez ca un fel de majordom ceva mai sofisticat (primind musafirii stapinului). Sotia gateste excelent si, astfel, cred ca i-ar induiosa rapid – cu vinete à la Grec – pentru un post de bucatareasa. Andrei cinta binisor la flaut si, cind vrea, imita memorabil diverse creaturi de la inceputul cuaternarului. Ar deveni, usor, un mic bufon de curte, cu ore suplimentare la petreceri. In sfirsit, am fi, vorba americanului, one happy family. Planurile mele de viitor comporta un singur risc. E posibil ca, vecinii – coplesiti de respect la auzul infloritoarelor perspective – sa doreasca sa ma puna sef de scara. Macar un timp, de adio, inaintea despartirii.