Corpul ca obiect de arta

Corpul este o "inventie culturala" – spun unii esteticieni. El apare ca o inovatie in arta incepind cu pictura italiana din secolul al XIV-lea, indeosebi cu Giotto, Gentile da Fabriano, Masaccio, Pisanello, Andrea Mantegna, Jacopo Bellini. Transgresind imobilismul reprezentarilor crestin-medievale, pictorii pomeniti surprind profiluri faciale, dau volum siluetelor si, in plus, sugereaza miscarea. Spre deosebire de biologie si medicina, arta si religia sustrag corpul ordinii naturale si il arondeaza alteia, culturale si  simbolice.

Nu doar imaginile vorbesc despre corp. Arta mimului constring corpul sa se exprime prin gesturi si miscari; dansul comunica, la rindu-i, prin gest, miscare, ritm si muzica; literatura face din corp un loc al limbajului (H. Miller, P. Klossowski); "teatrul cruzimii" – in versiunea lui Antonin Artaud – dramatizeaza emotiile extreme, cerind spectatorului sa sufere, sa se implice, si nu sa ramina un contemplator pasiv. Gauguin picteza in experientele sale tahitiene corpul strain, corpul celuilalt, iar Van Gogh isi decupeaza si doneaza propria ureche, dind o miza simbolica acestei interventii dureroase. Cubismul, dadaismul si suprarealismul destructureaza si fragmenteaza corpul, simbolizind intrarea intr-o ordine des-centrata, periferica, neconventionala. Artistul nu mai expune; el se expune fizic sau propune scenarii conceptuale sofisticate.

Body art (arta corporala) contemporana transforma corpul in obiect de arta. Anii ’60 exalta corpul mutilat, ranit, flagelat, carnea singerinda, expusa provocator. Este revolta organicului impotriva conventiilor "puriste", favorabile aparentei si suprafetei corporale. Frantuzoaica Orlan demitizeaza ideea frumusetii feminine, augmentate artificial prin interventii dureroase. Corpul ei devine "arta" pentru public. Nu pielea conteaza, ci doar ceea ce se gaseste dedesubt. Gina Pane recurge la gesturi violente asupra propriului corp: taieturi, intepaturi, ritualuri menite sa suprime medierea: "corpul meu in actiune nu e numai in relatie, el e relatia insasi". Excentricul Stelarc se suspenda gol intr-un fileu de baschet, asistat de indienii unui trib de azi. Morala preconizata? Omul alb, despuiat, ajunge prizonierul propriei culturi, intr-un gest de revansa istorica.  

Experiente de felul tatuajelor, piercing-ului, scarificarilor (taieturi si cicatrizari ale pielii) au permis analogii intre body art si arta primitiva. Body art alege in fapt o cale opusa artei primitive. Astfel de practici nu mai "culturalizeaza" corpul, ca in culturile traditionale, unde imaginea substituia scrisul, ci il "decoreaza" functie de moda.

Datorita tehnologiei computerizate, video arta si arta digitala permit mixare, colarea si trucarea imaginii corporale. Ecranul de proiectie substituie desuetul tablou pictat. Maniera in care Bill Viola utilizeaza spatiul, oglinda, ecranul, sunetul evoca ritualuri simbolice dintre cele mai sofisticate. Corpul devine loc al artificiului si falsului. Fictiunea insasi este luata uneori de model. Lara Croft, unul din personajele favorite ale jocurilor video, devine model pentru adolescenti, dar si pentru productii cinematografice jucate cu actori. Tinerii japonezi se imbraca precum personajele favorite din desenele animate, inaugurind o adevarata moda (Harajuka), avind specific autohton.

Supereroii sint de fapt supraoameni. Superman, Omul paianjen, Nemuritorul fac reala concurenta clasicului James Bond. Sarmul, frumusetea si inteligenta eroilor devin repere derizorii. Un intreg bestiarum de "morti vii", zombi, strigoi, vampiri, vircolaci, indivizi mutanti, extraterestri, maimute vorbitoare inteligente populeaza micul si marele ecran. S-a intrat in era post-umana, una in care omul si-a pierdut propria "umanitate". 

Jake si Dinos Chapman compun fiinte mutante, aflate "dincolo" si "dincoace" de barierele biologice ale ereditatii si geneticii umane. Am intrat, cum ar spune Paul Ardenne, intr-o "lume a monstrilor". Daca pentru Goya "somnul ratiunii nastea monstri", in cultura postmoderna ratiunea insasi naste monstri. Corpul arian, omul nou, corpul participativ, corpul erotic sint insemne ale noului eon. Pornografia exhiba voit fantasmele corpului, reducindu-l pe acesta la statutul de obiect al juisarii senzoriale. Publicitatea, la rindul ei, include corpul intr-o logica a persuasiunii comerciale si a consumului. Corpul vinde, in aceeasi masura in care se vinde.

Fotografiile lui Spencer Tunick surprind omul gol, natural, dezinhibat, intrat in conflict cu societatea industriala. Tunick denunta cultura urbana, societatea de consum care il reduce pe ins la statutul de produs serial, derizoriu, repetitiv, piesa insignifianta in angrenajul productiv al lumii in care traieste. El este in acelasi timp omul- masa, omul- forta, omul- instinctelor necenzurate, cel care ironizeaza si submineaza voluntar simbolurile culturii oficiale.

Artele de tip comunicativ suprima total prezenta corpului. Omul este substituit de propriul mesaj. Cyberspatiul este locul intilnirilor anonime si impersonale intre oameni care nu se vad dar comunica instantaneu. "A fi" inseamna a fi bransat, a intra in retea, a-ti posta mesajul. Reprezentarea insasi este abolita si inlocuita de stimuli subversivi, protestatari, livrati la distanta prin simpla accesare a tastaturii de ordinator…

Cimpul artei este astazi dezmarginit, fluctuant si imprevizibil. Derutati de spectacolul noutatii, denuntam adesea lipsa de masura. Stie insa cineva care este masura cea buna? Eu unul, nu.

Publicitate și alte recomandări video