Cum de accepta Dumnezeu…

Batrinetea nu este, am impresia, o fericire. Vine o vreme in care te vezi obligat, de la sine, sa meditezi asupra ei, pe cont propriu. Sa-i constati, cu un ochi obiectiv si mihnit, dificultatile, vicisitudinile, povara. Sa deplingi lipsa de indurare a timpului. Si, daca iti este cu putinta, sa te si impaci cu virsta intelepciunii sublimate. Si a junghiurilor…
In fata ravagiilor aduse de senectute, daca am observat bine, sint posibile doua atitudini mai acuzate. Cea dintii vede in batrinete o eliberare din determinatiile speciei. Batrinul nu mai este frisonat de afectele si emotiile comune (iubiri naprasnice, gelozii lipsite de temei, naivitati entuziaste etc.). Cu o fiziologie imputinata, cu nevoi abreviate, batrinul se poate consacra, in sfirsit, deliciilor spirituale. El e un individ ascetic, nu prin vointa si aspiratii, ci prin fatalitatea virstei. Maninca si doarme tot mai putin, iubeste eterat, vegheaza si cugeta la vanitatea oricarei existente. S-a inteleptit de la sine, cum ar veni. A doua atitudine vede in batrinete o catastrofa si o nedreptate. Ea e virsta decrepitudinii, a slabiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a inchipuirilor ridicole. Digestia e greoaie, mintea e stapinita de rutine. Batrinul e, scurt spus, un ins nesuferit si inutil. Nu doar celorlalti, ci si siesi. Spre a nu ramine insa in domeniul generalitatilor caracterologice, al caricaturalului nesprijinit de vreo ilustratie concreta, voi comenta succint doua intimplari relativ notorii. Prima e legata de filosoful Constantin Noica. A doua il priveste pe dramaturgul Eugene Ionesco. Noica percepe senectutea ca o pe o asteptata eliberare. Ionesco, dimpotriva, ca pe un verdict nemeritat si absurd. Ca pe o pedeapsa care vine de la un Dumnezeu viclean.
In 1969, cind implineste saizeci de ani, Constantin Noica isi invita amicii la restaurant si ofera un banchet. In discursul justificativ (consemnat, intr-o memorabila epistola catre Virgil Ierunca, de parintele N. Steinhardt, prezent la festin), spre mirarea convivilor, filosoful elogiaza binefacerile senectutii. Abia acum, la sase decenii, consemneaza Noica, omul iese cu adevarat de sub apasarea speciei si de sub fierbinteala prea apasatelor ei determinatii. Abia in acest moment al vietii, animalitatea omului se potoleste, se sublimeaza. Batrinul iese, asadar, de sub puterea instinctelor, a poftelor, de sub judecata singelui. Corpul nu este un mare sistem de judecata, cum socotea Nietzsche. Si doar senectutea il tempereaza…
A doua intimplare il are ca protagonist pe Eugene Ionesco. Intr-un film din 1990, care a putut fi vazut si la noi, dramaturgul arata, intr-o scena pregnanta, miinile deformate de artrita ale sotiei sale, chipul ei imbatrinit, si intreaba cu elocventa pe confident (si, fireste, pe spectatori): „Cum de accepta asta Dumnezeu?”. Batrinetea, sugereaza Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i se meneste omului aceasta nedreptate e mai greu de inteles. I-a trimis, continua marele scriitor, in acest sens, o scrisoare Papei si l-a intrebat acelasi lucru: „Cum de accepta Dumnezeu, despre care teologii sustin ca este bun si milostiv, batrinetea si moartea?”. Iar episcopul Romei i-a raspuns, dupa un scurt ragaz, concis si definitiv: „Papa nu are raspuns la intrebarea Dumneavoastra…”. Pe Ionesco batrinetea si vaditele ei neajunsuri il terorizeaza. Noica, in schimb, e cuprins de euforie si speranta. Cine are dreptate?
Raspunsul meu nu poate fi mai destept, mai chibzuit, mai convingator decit acela al Sanctitatii Sale. Cel mai potrivit lucru, in acest caz, e sa nu spui nimic. In fata batrinetei ramii, cit mai ai de trait, doar cu niste intrebari vane, la care orice raspuns este mincinos. Poate de aceea un intelept din Renastere, un florentin, mai precis*, s-a multumit sa cinte intr-o serie de elegii, care se recitau la carnavalul din Florenta (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplatie vesela a desertaciunii lumii si de luare a ei in ris), evanescenta oricarei bucurii si triumful insesizabil al timpului si nefiintei. Si tot cu acest prilej, calugarii se retrageau in pivnitele manastirilor si, dupa un episod meditativ intens (banuiesc), proferau catre boltile basilicii, cu ecou, urmatoarea stupefianta exclamatie: „Traiasca moartea!”. In locul unui improbabil (si nesabuit) raspuns filosofic, voi cita, in incheiere, un fragment din Apelul mortilor de François-René de Chateaubriand, fragment cuprins in antologia poetului Serban Foarta, intitulata Clepsidra cu zapada (Polirom, 2003, p. 84):
Sa facem apelul acelor vinatori de himere; sa deschidem catastiful din ziua miniei: Liber scriptus proferetur; monarhi! printi! ministri! iata-l pe ambasadorul vostru, pe colegul vostru, revenit la post: unde sinteti? Raspundeti!
Alexandru, imparatul Rusiei? – Mort.
Frederic al II-lea, imparatul Austriei? – Mort.
Ludovic al XVIII-lea, regele Frantei – Mort.
Carol al X-lea, regele Frantei? – Mort.
Etc. etc.
* E vorba de Lorenzo Magnificul.