Dan Hatmanu si „digestia” paideica

Pe linga numeroasele inconveniente, senectutea are totusi avantajele ei. Toamna de toamna, aniversarea pictorului Dan Hatmanu este un prilej de neobisnuita mobilizare expozitionala, dar si de fervoare mediatica rar intilnita. Fiecare noua treapta in ascensiunea biografica reactiveaza tendintele de „mitologizare" locala, cu toate atúurile si neajunsurile presupuse. Si de aceasta data, Galeriile Dana s-au postat in avanscena organizarii de evenimente, gindite ca masura a recunoasterii meritelor acumulate de artist de-a lungul carierei. Nu as vrea sa reiau acum teme care inflameaza anual zelul contestatar, nici sa intaresc artificial frontul evocarilor hiperbolice – stiu ca elanurile nihiliste sint la fel de putin credibile ca si excesele superlative. In contextul de fata, interesant de vazut ar fi modul in care pictorul iesean se pozitioneaza in raport cu propriii maestri, dar si cu propriii discipoli.

Pusa la cale de absolventii generatiei ’81, expozitia de pe str. Lapusneanu ii ofera lui Dan Hatmanu ocazia de a etala o lucrare mai veche, intitulata Printre marii maestri. Stapinind cu dezinvoltura „viciul portretului" – dupa expresia lui Corneliu Baba -, pictorul se infatiseaza in prim-plan, flancat de Salvador Dali si de Picasso, pe aceeasi linie cu Giacometti si Brancusi, vegheat atent din spate, proxim, de figurile unor Leonardo, van Gogh si Rembrandt. Alaturi si in fundal apar chipuri ilustre ale artei universale, amestecate cu profiluri ale maestrilor autohtoni. Tabloul poate fi citit ca o proba a orgoliului juvenil netemperat –  pictorul asezindu-se acolo unde crede ca „ii este locul", dar si ca o declaratie de atasament la „marea traditie" picturala, cea care imbina formatia clasicista cu spiritul inovativ al avangardelor. Este un fel de a spune ca nu poti face arta „de unul singur", in absenta modelelor, fara a cunoaste istoria disciplinei si aportul celor care i-au marcat decisiv evolutia. Este, de asemenea, un mod de a afirma ca indrazneala, fie si ostentativa, curajul de a-ti proclama valoarea, de a te masura cu „zeii", sint indicii ale anvergurii propriei situari. Pentru artist, orgoliul excedentar poate cintari mai bine chiar decit modesta repliere in proiecte cu miza locala sau provinciala. Insusirea vocabularului de lucru, frecventarea numelor consacrate, cunoasterea tendintelor curente sint etapele necesare conturarii mult-cautatei formule expresive personale.

In privinta maestrilor romani, decisivi in propria formare, simpatia fata de Corneliu Baba este nedisimulata. O confirma citeva fraze din interviul acordat poetului Paul Gorban, publicat pe blogul acestuia: „Eram un mare admirator al lui si al artei lui. Mi-a fost profesor si am fost influentat de pictura lui. Am fost atit de mult influentat, incit la un moment dat apaream in umbra maestrului. Uneori nu stiai daca lucrarile mele sint ale lui sau daca lucrarile lui sint ale mele. Nu aveam personalitatea conturata. A trebuit sa ma despart de el, sa plec in strainatate, sa intru in contact cu arta occidentala si sa imi gasesc drumul meu. Il admiram atit de mult incit ajunsesem la un moment dat sa ii imit pina si comportamentul; clipeam ca el, priveam si meditam ca el, simteam ca si miinile le folosesc ca el". Reiese ca obedienta paideica in exces poate fi, deopotriva, inhibanta si sufocanta. Tocmai de aceea, „despartirea" – previzibil a se petrece la un moment dat – nu trebuie interpretata ca „tradare", ci in felul unei sanse acordate propriei evolutii.

Pentru Dan Hatmanu, stagiul parizian a fost tocmai o asemenea ocazie. Expozitia Paris, je t‘aime (accesibila in galeria din str. Profesor Cujba) ilustreaza importanta minimei „deschideri" culturale, a sincronizarii necesare cu spiritul efervescent al modelor artistice si al experimentelor cu adevarat reformatoare. Umbra lui Dali, bunaoara, este evidenta atit in autoportretele parodice, cit si in stilul suprarealist al multor din lucrarile sale (Champ de Mars, Moulin Rouge, Nebuna din Chaillot, Louvre, Café de la Paix, Conversatie, Orele Parisului) ori in instantaneele fotografice facute la intrarea in muzeul parizian dedicat spaniolului, linga pitoreasca Place du Tertre.

Fata de propriii discipoli, pictorul iesean se arata mai curind ingaduitor. La recentul vernisaj organizat de opt dintre acestia (Iren Barabas, Angela Pitaru Bolnavu, Grigore Bejenaru, Eugen Dornescu, Merisor Dominte, Stelian Onica, Pusa Pislaru, Nicolae Suciu), profesorul a laudat libertatile asumate de elevii sai, non-obedienta acestora in alegerile picturale facute. „Fiecare a mers pe drumul lui, nu seamana cu profesorul lor, nu se imita intre ei si nu se repeta. Am incercat sa-l indrum pe fiecare pe calea lui, sa-si contureze personalitatea". Este si motivul pentru care in lucrarile expuse este aproape invizibila „umbra" sau influenta maestrului, cu efecte centrifuge, dizarmonice – tematic si stilistic – asupra ansamblului. Tot in interviul pomenit, solicitat sa numeasca artisti care i-au calcat intr-adevar pe urme, profesorul invoca doar doua nume – Stelian Onica si Mircea Eugen – „tineri care mi-au adus satisfactie si multumire sufleteasca".

Subiectiva si minimalista selectie operata de Dan Hatmanu ma pune pe ginduri. Ori discipolii fideli sint prea numerosi, iar evocarea tuturor numelor – imposibila, ori sint prea putini. In acest din urma caz, mult mai probabil, noviciatul nu este decit prilejul unei pozitionari distante, chiar opozite, de care maestrul insusi nu pare a fi strain. Dan Perjovschi, de pilda – unul dintre cei mai bine cotati artisti vizuali contemporani la scara internationala, fost student -, nu este indicat ca pretext de mindrie profesorala. „Canibalizarea" paideica pare sa se petreaca in dublu sens, de la elev la magistru si invers, rezultind o reciproca devorare. In astfel de cazuri, fiecare se „mistuie" in celalalt, pierzindu-si urma. Conteaza cine pe cine „inghite". Cariera, se vede, e treaba… stomacului si a digestiei. Sa fie tocmai aici miza discipolatului?