De la moarte la indumnezeire – sapte pasi sugerati de slujba Sfantului Maslu

Asa cum se stie, anul acesta, 2012, a fost consacrat, de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, drept "Anul omagial al Tainei Sfantului Maslu si al ingrijirii bolnavilor". Prilej spre a aduce in fata opiniei publice modul in care Biserica se ingrijeste de omul aflat in suferinta, dar si o chemare de a aprofunda (si de a pune in practica) si mai mult din bogatia de invatatura cuprinsa in randuiala liturgica a acestei slujbe. Evident, lucrarea principala a Tainei Sfantului Maslu este tamaduirea si mangaierea ce vin, prin harul lui Dumnezeu, peste trupul si sufletul celui care primeste, cu multa credinta, acea inseptita ungere cu untdelemn sfintit. Dar, ca in orice alta lucrare a Bisericii, ne putem folosi si altfel de aceasta randuiala. Spre exemplu, tipicul slujbei Sfantului Maslu include citirea, intr-o anumita ordine, a sapte fragmente evanghelice sau a "sapte Evanghelii", cum se mai spune in limbajul curent. Firesc, cineva ar putea sa-si puna intrebarea de ce aceste pericope si nu altele? Si, deloc de neglijat, de ce le citim exact in aceasta ordine? Legitimitatea acestor nedumeriri este intarita si de faptul ca sunt foarte multe vindecari relatate de evanghelisti care nu se regasesc in selectia celor sapte (cum este cazul, spre exemplu, a pasajului care ne vorbeste despre vindecarea orbului din Ierihon, despre care se va vorbi maine in bisericile ortodoxe). Mai mult, pocainta si convertirea lui Zaheu (relatata de "Evanghelia a doua") sau pilda celor zece fecioare (lecturata drept cea de a "cincea Evanghelie") nici macar nu par a avea o legatura directa cu aceasta taina, prin excelenta definita drept taina a vindecarii. Plecand de la premisa ca aceste pericope au fost alese in mod inspirat, cu dumnezeiasca intelepciune, si ca ele ne transmit, cu siguranta, lucruri importante pentru mantuirea noastra, a oamenilor de azi, am identificat o posibila "cheie de lectura".

Cele "sapte Evanghelii" sunt de fapt sapte etape de parcurs in vindecarea noastra, pe drumul mantuirii, sunt sapte pasi pe care omul ii strabate de la moartea sufleteasca, de la momentul maximei rupturi de Dumnezeu, pana cand ajunge sa se uneasca in mod deplin cu Dumnezeu, devenind dumnezeu dupa har, nu dupa fiinta. Prima pericopa evanghelica (de la Luca 10, 25-37) reda pilda samarineanului milostiv. De aici putem pricepe ca vindecarea noastra nu incepe pana nu acceptam ca fara Dumnezeu suntem morti. Morti din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, pentru ca putem fi foarte activi din punct de vedere biologic, social, cultural samd, dar sufleteste sa fim fara de viata. Calatorul "cazut intre talhari", ignorat si de preot si de levit, primeste ajutorul samarineanului pentru ca se afla intr-o stare de totala neputinta. Si daca ar fi vrut, nu ar fi putut sa refuze ajutorul ce i s-a dat. Din pacate noi refuzam, adesea, ajutorul lui Dumnezeu bazandu-ne pe propriile noastre puteri, asa cum multi bolnavi refuza un consult sau un ajutor de specialitate sperand ca va trece durerea, sustinand chiar, cu tarie, ca "nu au nimic" – iar boala lor se cronicizeaza, pe masura ce amana ajutorul medical. Pentru a putea primi "asistenta divina", e nevoie sa acceptam ca suntem "la pamant", atat de raniti de pacatul savarsit sub influenta celor ce ne talharesc (adica a diavolilor), incat suntem morti sufleteste. Acesta este inceputul pocaintei, al acceptarii ca fara Dumnezeu "nu putem face nimic" (cf. Ioan 15, 5); e momentul in care Ii dam voie lui Dumnezeu sa vina si sa lucreze in inima noastra – caci Domnul este atat de delicat si de respectuos cu libertatea noastra incat nu ne forteaza cu absolut nimic, nu ne face bine cu forta. Mai mult, acesta este si momentul in care intelegem ca Dumnezeu ne priveste ca pe niste fiinte ranite si "abia sufland", ca nu ne judeca si nu ne pedepseste pentru pacat (cf. Ioan 12, 47), ci cauta sa ne "lege ranile" si sa ne duca la "casa de oaspeti" care este Biserica.

Pasul al doilea il facem prin urcarea in "dudul lui Zaheu" (Luca 9, 1-10). Adica, intelegem ca, o data cu lucrarea lui Dumnezeu, si noi suntem chemati la o lucrare proprie. Nu putem sta la nesfarsit asteptand ca Dumnezeu sa ne rezolve toate problemele, in timp ce noi, practic, "ne dam raniti". Pentru a depasi aceasta etapa este nevoie sa activam acea sfanta curiozitate pe care a avut-o Zaheu si "sa cautam sa vedem cine este Iisus". Poate nu suntem convinsi ca, implinind poruncile Lui, vom dobandi vindecarea dupa care tanjeste inima noastra. Dar sa avem macar curiozitatea de a testa aceste porunci in viata noastra; sa le punem la lucru si sa le evaluam puterea dupa acest moment, nu inainte, caci nici o cunostinta teoretica nu poate suplini trairea.

Nu putem intra in rai cu o mana, iar pe cealalta sa o lasam afara

Dupa ce am inteles ca este nevoie, mai intai, sa-L las pe Dumnezeu sa lucreze in inima mea, apoi si eu sa lucrez, in cea de a treia Evanghelie de la slujba Sfantului Maslu (de la Matei 10, 1; 5-8) aflu si cum anume sa lucrez la vindecarea mea. De aici aflu ca Mantuitorul a trimis pe cei doisprezece ucenici "catre oile cele pierdute ale casei lui Israel" si chiar le-a poruncit sa nu mearga in calea paganilor si "sa nu mearga in vreo cetate de samarineni". Aparent, sunt stranii aceste indicatii, caci par a fi discriminatorii (or noi stim ca, ulterior, apostolii nu au mai avut astfel de restrictii, ci au propovaduit si la alte popoare Evanghelia). Talcul este ca orice lucrare duhovniceasca incepe de acolo de unde se poate, adica de unde sunt cat de cat pregatit, disponibil. Evreii erau mai pregatiti decat neamurile sa primeasca un Mantuitor. Tot asa si noi, sa incepem cu acele porunci pe care le putem face, urmand ca, treptat, sa le implinim si pe celelalte, pe care acum nu suntem in stare (sau pregatiti) a le savarsi.

Al patrulea pas (asa cum reiese din lecturarea Evangheliei de la Matei 8, 14-23) este acela de a ne stradui sa ne vindecam ranile ce sunt in stransa legatura cu mostenirile sau "inrudirile" noastre. Hristos intra in casa lui Petru si o vindeca pe soacra acestuia de friguri, aratand ca nu putem avea deplina vindecare pana nu ne indreptam atentia catre cei apropiati ai nostri (chiar daca fizic nu mai sunt printre noi). Doar asa bucuria noastra poate fi deplina.

Pilda celor zece fecioare (de la Matei 25, 1-13) ne releva cel de-al cincilea pas al vindecarii. Cinci fecioare, cele intelepte, au intrat cu Mirele la dumnezeiasca nunta, iar alte cinci, "nebune" sau, mai degraba, neintelepte, au ramas pe dinafara pentru ca n-au agonisit untdelemn, adica nu au lucrat. E un avertisment ca noi sa lucram pana la capat, in toate cele ale noastre, nu o parte sa o lasam in afara lui Dumnezeu (nu putem intra in rai cu o mana, iar pe cealalta sa o lasam afara). Ne amagim daca am crede ca se poate sluji si "lui Dumnezeu si lui mamona" (Matei 6, 24). Dumnezeu nu poate intra intr-un ungher al fiintei noastre neinvitat: unde nu-L lasam "sa intre" aici, pe pamant, nu putem avea pretentia sa-L "avem" dincolo, in ceruri. Daca ai toate virtutile si in toate asculti de Dumnezeu, dar intr-o privinta te rupi de El, vindecarea nu e deplina. Spre exemplu, poti fi desavarsit in toate, dar sa fii mandru si sa nu ai, in felul acesta, parte de Dumnezeu.

Daca ne-am despatimit si ne-am luminat, inainte de a primi darul indumnezeirii, mai avem o lupta de dus, aceea pe care o duce si femeia cananeianca, a carei fiica era "rau chinuita de un demon" (cf. Matei 15, 21-28). Este cea de a sasea etapa a vindecarii omului, cand intelegem "pe viu", ca si noi suntem "chinuiti" de demoni, ca "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh" (Efeseni 6, 12). Iar de biruit, nu putem birui decat cu smerenie adanca, desavarsita, precum cea a cananeencii. In plus, mai intelegem de aici ca, apropiindu-ne de Dumnezeu, cunoastem toate fapturile sale, inclusiv pe demoni, care sunt acei ingeri creati de El si care au ales sa se rupa de Stapanul si Creatorul lor. Tot asa cum, atunci cand vizitam un vecin, nu-i cunoastem doar lucrurile frumoase, ci mai luam cunostinta si cu dulaul cel turbat si latrand amenintator, dar care este legat cu lant si nu ne poate face rau decat daca-i permitem.

Pe ultima, cea de a saptea treapta, aflam ca "nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Matei 9, 9-13), adica vindecarea noastra este deplina, dar inca mai avem de lucru. Cu cine? Cu cei care sunt inca bolnavi. Nu inseamna, desigur, ca noi nu am mai avea nevoie de Hristos – Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, ci ca de acum lucram cu El spre a chema "pe cei pacatosi la pocainta" (Matei 9, 13). In Apostolul lecturat inainte de aceasta ultima Evanghelie, suntem indemnati de Sf. Ap. Pavel "sa dojenim pe cei fara de randuiala, sa imbarbatam pe cei slabi la suflet, sa sprijinim pe cei neputinciosi, sa fim indelung-rabdatori fata de toti" (cf. I Tesaloniceni 5, 14). Cu adevarat, pe aceasta treapta "nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20) si, desi El este astfel prezent in inima mea, eu am atins cel mai inalt grad de libertate. Libertatea de a fi ca Dumnezeu, cu Dumnezeu.