Debutul „cretinismului normal”

Despre proiectul TVR-ului – Mari Romani – s-a vorbit enorm in ultimele luni, asa incit nu vreau sa reiau, in cele ce urmeaza, prea multe dintre argumentele si contraargumentele demersului, prezentate deja, in mass-media, pina la saturatie. Nu am intervenit in dezbateri pina acum, intrucit, ca sa fiu sincer, nu mi-a fost nici mie clar de partea cui m-am aflat. Alaturi de cei care, oripilati de idee, sustineau – legitim – ca nu poti sa-l compari pe Mihai Viteazul cu Nadia Comaneci ori pe Caragiale cu Carol I? Sau alaturi de grupul conciliant, care accepta, dincolo de obiectiile inevitabile, scopul educativ (indirect) al spectacolului, intr-o Romanie tot mai anemica vizavi de recunoasterea si asumarea valorilor proprii? In principiu si fragmentar, le-am dat dreptate ambelor tabere si, de aceea, cred ca o polemica apasata asupra utilitatii proiectului nu ar fi dus nicaieri. Bineinteles ca sistemul de vot a lasat de dorit, ca s-au amestecat impardonabil domeniile si ca – lucru foarte important, subliniat excelent de istoricul Neagu Djuvara! – s-au comparat figuri consolidate de timp, din epoci vechi, cu personaje discutabile, contemporane, a caror popularitate (actuala) nu inseamna, in mod necesar, un atu al intrarii lor in memoria posteritatii. Totodata insa, s-a replicat ca, in orice civilizatie serioasa, se fac astfel de sondaje istorice si ca, ultimativ, exercitiul e unul cultural, benefic atit pentru participanti, cit si pentru spectatori. Am fost de acord, finalmente, cu un asemenea rationament, mai ales ca el se sprijinea – cum bine a observat H.-R. Patapievici – pe un adevar incontestabil. Succesul derularii unui proiect precum cel intitulat Mari Romani reflecta ajungerea societatii noastre in etapa „cretinismului normal”. Intr-adevar, sint nevoit sa recunosc eu insumi deschis, este preferabil un „cretinism occidental”, „civilizat”, „asezat”, „normal” asa-zicind, in locul cretinismului patologic, brutal si imprevizibil, care ne-a macinat vietile vreme de saptesprezece ani (fara a mai socoti si era comunista). „Cretinul normal” reprezinta, in ultima instanta, produsul neconditionat al capitalismului tirziu si, din fericire, el s-a adaptat perfect la liberalism si consumerism, fiind gata sa le apere chiar cu pretul vietii. Macar stii sigur ca, niciodata, „cretinul normal” nu te va dezmembra cu drujba si nici nu-ti va schilodi identitatea, ca bravul ostas sovietic bunaoara.
Prin urmare, desi n-am devenit „votant” si „analist” al epopeii in chestiune, am urmarit, cu oarecare interes, finala show-ului teverist, difuzata, in ritmurile unui mare tam-tam mediatic, pe 21 octombrie. Abia in acest punct impulsul critic mi-a fost incitat intr-o maniera irepresibila. Observatiile pe care le voi emite – nu putine, din pacate! – se refera, in consecinta, strict la momentul terminal al proiectului si nu la legitimitatea sau non-legitimitatea sa de ansamblu. M-a frapat, trebuie sa constat fara rezerve, lipsa de profesionalism din organizarea emisiunii de sfirsit. Nu ma asteptam ca lucrurile sa fie gindite atit de prost la finalul unui mega-proiect in care s-au investit bani semnificativi. Nu stiu cine este master mind-ul din spatele strategiei, dar, indubitabil, omul a dorit parca sa confirme cele mai negre presimtiri ale scepticilor. Cei zece finalisti au avut, in studio, ca „avocati”, zece personalitati contemporane („personalitati”, in viziunea producatorilor, desigur). Florin Iaru, Irina Pacurariu si Radu Naum pareau moderatorii emisiunii, in pofida faptului ca atributiile lor nu au devenit foarte explicite pina la sfirsit. Alegerile realizatorilor au fost de-a dreptul penibile, ca sa nu spun scandaloase. Oricit de democrat, original ori non-conformist ai fi, nu poti sa-l pui pe DJ-ul/VJ-ul Vlad Craioveanu sa-l „reprezinte”, in fata natiunii, pe Stefan cel Mare! Tinarul cu parul cret – altfel simpatic si potrivit brici pentru munca de divertisment in televiziunile „cretinismului normal” – nu stia, in mod absolut evident si jenant, nimic despre domnitorul moldovean, rizind inefabil ori de cite ori trebuia sa-si prezinte „alesul”. La fel de grotesc, Andrei Gheorghe l-a „sprijinit” pe … Eminescu. Vizavi de autorul Luceafarului, el construise o idee fixa si teribila: ca i-ar fi placut sa stea prin cafenele si, de aceea, daca ar fi trait astazi, ar fi lucrat – unde altundeva? – la ProTV sau in vreo „alta mare televiziune” (televiziunea fiind, in conceptia d-lui Ghoerghe, un fel de „cafenea nationala”). Dragos Bucurenci l-a avut „in custodie” pe Mircea Eliade. Dragos ne-a zis, suficient de afectat si pretios, ca Eliade este „cel mai mare roman”, deoarece, oriunde am calatori in lume si am spune numele istoricului religiilor, am fi imediat tratati cu respect. Bucurenci ori nu a calatorit prea mult, ori habar n-are de drama anonimatului, traita de intelectualul umanist in patriile „cretinismului normal” (despre ea vorbeste insusi Eliade in Memoriile sale). Occidentalul obisnuit si, in speta, americanul obisnuit nu stiu prea bine nici cine e Shakespeare, ce sa mai vorbim de Eliade. Daca vei rosti numele lui Mircea Eliade, „oriunde in lume”, asa cum vrea, plin de emfaza optimista, Dragos Bucurenci, poti fi banuit, in cel mai bun caz, ca te-ai referit la un fel de mincare balcanica si nicidecum la identitatea unui mare savant. Ceea ce, daca stii sa gatesti, s-ar putea sa-ti aduca, nu neg, un „respect imediat”.
Prin contrast, doi oameni educati, precum Dan C. Mihailescu si Adrian Cioroianu (cazuti insa si ei, de ceva timp, intr-un vedetism mediatic facil), i-au „aparat” pe Brancusi si, respectiv, Antonescu (in cazul ultimului, „pledoaria” lui Cioroianu a fost, de fapt, o acuzatie, lucru perfect acceptabil, moralmente vorbind, dar straniu in raport cu structura emisiunii – de „sustinere” a „impricinatilor”!). Nici unul si nici celalalt nu au creat impresia de a avea prea multe lucruri in comun cu cei doi „mari romani”. In sfirsit, „echipele” au transmis sentimentul unui talmes-balmes general. Chiar si „sustinerile” teatrale, gen Mircea Diaconu (pentru Mihai Viteazul) ori Sandra Pralong (pentru Carol I), au parut menite sa ascunda aceeasi proverbiala lipsa de informatie. A surprins neplacut si pledoaria patimasa, facuta de Stejarel Olaru in favoarea pastorului Richard Wurmbrand, deviata adesea de la subiect (istoricul si-a numit, la un moment dat, prietenul si colegul din studio, pe Adrian Cioroianu, „ignorant”) si, uneori, total absurda. Atmosfera de ansamblu a ramas, ca atare, mai curind una de circ si nu de show cultural, asa cum s-a pretins initial. Responsabila pentru esec devine doar televiziunea nationala, ancorata, dupa cum se vede, in slujirea consumerismului mediocru si mai putin in realizarea unui proiect util si interesant. In plus, pe linga ratarea subiectului propriu-zis, TVR-ul se face vinovata si de lansarea unor episoade complet deplasate. Unul dintre ele a fost polemica de Obor (si nu de „mari romani”), dusa intre citiva invitati. Cioroianu, Gheorghe si Bucurenci s-au impuns tot timpul, cu replici, frecvent, delirante. Sandra Pralong a tratat cu un snobism revoltator intilnirea, sustinind doar lucruri minore vizavi de Carol I („protejatul” ei). A uimit revolta lui Florin Iaru in legatura cu faptul ca votantii au dat mai mult credit, la capitolul „mostenire spirituala”, lui Stefan cel Mare decit lui Mihai Eminescu. Votantii insa stiau mai bine decit poetul Iaru ca viata spirituala se refera, in esenta, la fenomenalitatea religioasa si nu neaparat la opere lirice, de patrimoniu cultural. Ironic, participantii s-au acuzat reciproc ca nu-si cunosc „eroii” preferati, acuzatie pe cit de comica, pe atit de vizibila, in fond, in desfasurarea spectacolului. Aceasta atmosfera de Halimà a luat sfirsit in acorduri de imnuri inaltatoare. Erau, indubitabil, odele „cretinismului normal”.