Caută 
5 MIN
Scriu aceste rinduri despre Vietnam cu sufletul incarcat de o dulce si nesfirsita nostalgie. Dupa scurta, dar miraculoasa calatorie pe care am facut-o in Tara Palariilor Galbene (asa am denumit-o in taina, dupa ce mi-am luat ramas bun de la nesfirsitele lanuri de orez, de la muntii ce se profilau la orizont si de la tumultuosul fluviu de motociclete ce se scurgea pe sosea), imaginea mea asupra civilizatiei Orientului – a civilizatiei in general – a suferit o schimbare esentiala. Cunosteam lumea Soarelui Rasare doar prin intermediul imaginilor, al hartilor si al cartilor pe care le-am citit mai mult sau mai putin sistematic de-a lungul timpului… Cit despre Vietnam, marturisesc ca, spre rusinea mea, cunosteam foarte putine lucruri. Imaginea pe care mi-o facusem despre Tara Soarelui Rasare era legata de razboi, de foamete si de o multime de tineri cu pielea sinilie si pometii largi, pe care ii intilneam mergind in grupuri-grupulete in Copou, in Tudor Vladimirescu sau prin parcurile Iasului. Asta se intimpla prin anii saptezeci ai secolului trecut. Tot atunci s-a intimplat sa intilnesc in paginile revistelor studentesti "Opinia", "Dialog" si "Amfiteatru" (iar mai tirziu si in paginile prestigioaselor reviste literare, inaccesibile pentru multi dintre noi) grupaje de poezie semnate de un tinar poet, Pham Viet Dao, pe care eu nu-l cunosteam decit din vedere. Pe la inceputul anilor optzeci, cind regimul ceausist intrase intr-o perioada de "austeritate", incetul cu incetul, tinerii cu ochii oblici si pometii proeminenti au disparut de pe strazile tot mai "intunecatei" noastre patrii. Ceea ce ne mai aducea aminte de prezenta lor si de Vietnam erau pungile de creveti care umpleau rafturile din ce in mai goale ale magazinelor noastre alimentare. Apoi a venit revolutia si a maturat si aceasta amintire.
In sfirsit, tavalugul istoriei se abatuse peste noi, ne lepadasem de trecutul nostru. Intorsesem spatele prietenilor si dusmanilor nostri. Lumea in care pasisem dupa caderea Cortinei de fier nu era, insa, nici pe departe un paradis. Viitorul pe care il vedeam in fata ochilor atirna de un fir de par. Stralucirea lui era insa inselatoare… De ce nu doream sa ne vedem in oglinda asa cum sintem? Chipul nostru prezent si cel viitor isi trageau sevele din trecut. De ce cautam sa ne taiem singuri radacinile ce ne legau de suferinta noastra? Plecind de la toate aceste consideratii si parafrazind o fraza din Tao Te Ching, imi vine sa exclam: "Cind statul cade in intuneric, nu-l poate salva decit propria sa imagine din oglinda…". Mai precis, introspectia. Luarea in considerare a cauzelor care au dus la prabusirea sa. In fine, dupa toate aceste digresiuni, sa ne intoarcem la subiect: la prietenia cu Vietnamul. Tavalugul istoriei ne-a apropiat. Si acelasi tavalug ne-a indepartat. Dar oricind calea frinta, privita retrospectiv, se poate transforma intr-o dreapta.
Vorbeam, insa, de intunecatii ani optzeci si de cei care au urmat. Romania intrase intr-o perioada de austeritate, iar Vietnamul se afla in plina reconstructie. Tinerii vietnamezi pe care razboiul i-a adus in Romania se intorsesera in tara lor. Rasturnarea regimului ceausist ne-a facut sa-i privim cu suspiciune. Noi i-am uitat, ei nu. Romania le oferise sansa supravietuirii. Fata de infernul prin care trecusera multi, patria noastra le aparea ca un adevarat paradis. Intorcindu-se in tara lor, ravasita inca de razboi, tinerii vietnamezi nu au uitat nici locurile, nici oamenii care i-au ajutat intr-o perioada de restriste. Pentru multi dintre ei, Romania a devenit o a doua patrie, iar limba romana totuna cu limba materna… Cind istoria s-a asezat intr-o matca fireasca, ei ne-au transmis semne de prietenie. Aceasta a fost o lectie pe care ne-a dat-o un popor care a stiut deopotriva sa-si ascunda in suflet si floarea, si rana. Aflat vreme de aproape un mileniu sub dominatie chineza, Vietnamul nu s-a lepadat de valorile trecutului si de traditiile sale. El si-a pastrat identitatea. Colonizarea franceza, la rindu-i, a lasat, desigur, o pecete asupra mentalitatii oamenilor. Contactul cu o alta civilizatie nu i-a orbit pe vietnamezi, ci le-a slefuit doar asperitatile. Iar razboiul, si tot ce a urmat dupa el, le-a calit sufletele. Inca o data, de-a lungul milenarei lor istorii, vietnamezii au invatat sa aiba rabdare in fata timpului. Ei stiu ca o civilizatie se cladeste cu migala si ca fiecare generatie isi aduce sacrificiul mai mare sau mai mic, in functie de cum cere timpul, pentru binele patriei. Si ei stiu ca o natiune se construieste si pe cale materiala, dar si spirituala. Nu se grabesc, pentru ca nu au de ce sa se grabeasca. Asa cum nu se grabesc nici termitele care, la adapostul ruinelor, isi inalta palatele strabatute de mii de galerii. Sau cum nu se grabeste un copac milenar, ce mai adauga la inelele sale inca unul. De altfel, rabdarea si migala omului din aceasta parte a lumii pare sa nu aiba masura. El poate sapa nesfirsite galerii in pamint pentru a-si invinge dusmanul. El poate construi temple si ziduri marete, dupa cum poate sculpta chipul lui Budha sau ridica o pagoda in interiorul unui singur bob de orez. Viata, pentru el, inseamna asteptare si cunoastere. Contemplind universul, el cauta sa-si armonizeze propria sa natura cu natura din jur. Pentru el – cum spune poetul Pham Viet Dao – apa e aidoma cu timpul. Ea "trece ca sa fie mai adinc sufletul". Si pentru ca sufletul sa fie adinc, in el trebuie sa se adaposteasca istoria. "Istoria – spune acelasi poet – e asemenea fluviilor uscate" a multimilor de suflete omenesti ce s-au jertfit, pentru a se scurge intr-o carte in interiorul careia literele de carne si de singe ard ca girafele din celebrul tablou al lui Dali…
Lectia de istorie pe care ne-a dat-o Vietnamul se poate rezuma in citeva cuvinte extrase din Calea lui Tao: "Rasplata binelui si-a raului este ca umbra ce insoteste un trup. Cea dreapta duce inainte, cea gresita – indarat. Nu porni pe o carare rea. Nu pacatui in secret". Ceea ce s-ar putea traduce si prin: "Nu-ti ignora trecutul, indreptindu-ti ochii spre un viitor maret. Nu uita binele ce ti s-a facut si nu te ascunde in spatele cuvintelor. Faptele tale se vor intoarce impotriva ta, daca iti vei perverti constiinta".
Dar aceasta n-a fost singura lectie pe care ne-a dat-o Vietnamul. Ajungind la Ha Long, un golf presarat cu noua mii de insulite, unele ca niste temple, altele ca niste statui, am fost atit de coplesiti de frumusetea locurilor, incit am avut impresia ca nu traim in realitate, ci ca ne aflam in interiorul unui hai-ku, pictat pe-o transparenta stampa de insasi mina Creatorului. In fata mirificei frumuseti, am exclamat: "Voi nu aveti nevoie de poeti, nici de poezie. Dupa cum nu aveti nevoie sa inchideti ochii pentru a visa. Din nebagare de seama, o parte din paradis a lunecat din sinul lui Dumnezeu si s-a risipit pe pamint…".
Privind in zare, cu gindurile duse, insotitorul nostru Paham Viet Dao a murmurat: "Poate ca din cauza acestei frumuseti, din cind in cind, visul nostru se transforma intr-un cosmar. De aceea, continua el, noptile noastre sint atit de lungi, iar viata atit de scurta, incit abia avem timp sa invatam sabia cum sa se odihneasca pe o frunza de lotus…".
