Caută 
5 MIN
Vi-l mai amintiti pe portarul societatii comerciale din
Vadu Oii (sau ceva de genul acesta), care era
simultan si secretara si director general in respectiva
institutie? In urma cu vreo doi-trei ani, stirile faceau
multa vilva in jurul lui, prezentindu-l ca pe un caz din
zona paranormalului. CAP-ul in cauza (ori ce va mai
fi fost el pe atunci) daduse faliment, iar omul nostru,
fire loiala si cu simtul raspunderii, hotarise sa ramina
pe pozitii, de unul singur, prin fermele pustii. Fusese
paznic toata viata sa acolo si nu putea acum, inainte
de pensie, sa-si schimbe subit identitatea sociala.
Statul – generos si intelegator fata de devotamentul
bietului slujbas – ii permisese sa stea in functie (mai
precis, in cumul de functii!), evident, fara retributie
financiara. Individului ii mergea doar cartea de
munca si situatia il multumea pe deplin. In plus, nu
se plictisea. Mostenise un post telefonic la apelurile
caruia raspundea ori de cite ori vreun vechi client al
societatii (neincunostiintat, bineinteles, de evolutia
nefasta a evenimentelor) suna cu insistenta. „Alo,
CAP Vadu Oii?”, intreba, de obicei, vocea in
receptor. „Da, poarta”, replica protagonistul. „Cu cine
doriti?”. „Cu domn’ director”, comunica solicitantul,
destul de increzator in viitor. „Imediat va fac legatura
la doamna secretara!”. Dotat cu umor, portarul fluiera
un timp in telefon melodii de asteptare, dupa care
spunea cu glas efeminat: „Da, va rog!”. Usor
tulburata, persoana de la capatul firului repeta: „Cu
domnul director general!”. „Numai putin asteptati,
pentru ca este intr-o sedinta!”. Se reluau fluieraturile
de expectativa si, tirziu, intervenea baritonal „domnul
director general” („secretara-paznic-etc.”). El explica,
solemn, speriatului interlocutor ca Vadu Oii e, tehnic
vorbind, in faliment si ca nu mai are posibilitatea sa
onoreze comenzi. Retin ca l-am privit, plin de
compasiune, in mai multe programe de stiri
nationale, pe bravul ostas de CAP, gindindu-ma la
nemilosul sindrom al personalitatilor multiple care,
aparent, il lovise – cu insusi concursul statului roman
– chiar in moalele capului. Nu mi-am imaginat insa,
in acei ani, ca fenomenul va deveni curind o
veritabila politica guvernamentala.
Sa ma explic. Datorita unei activitati academice pe
care o desfasor, la Universitatea ieseana, in
colaborare cu o prestigioasa institutie culturala din
Marea Britanie, am fost nevoit, nu demult, „sa ma
fac” persoana juridica. Englezii nu puteau plati, in
mod direct, impozite catre statul roman si o solutie
plauzibila era sa realizeze acest lucru prin mine ca
societate (profilata pe „activitati intelectuale”). M-am
constituit legal la Fisc, am primit stampila, facturier,
in sfirsit, am ajuns un om de vaza al Iasului, un fel de
„domn’ director general”. Problema a fost ca, pentru
„afacerea” nou deschisa, aveam nevoie de un sediu
oficial. Cum Universitatea nu este, din fericire pentru
multi, proprietatea mea, a trebuit sa-mi trec
apartamentul personal ca „locatie centrala” a
activitatii. De aici au decurs, firesc, niste avantaje.
Utilitatile pe care le achit lunar pot fi deduse din
impozitul anual pe firma, intrucit „apartamentul” si
„sediul companiei” coincid. Singurul lucru pe care
statul mi l-a cerut – pentru legalizarea actiunii – a fost
un contract de comodat intre proprietarul
apratamentului si reprezentatul juridic al societatii.
Altfel spus, intre locatarul („persoana fizica”) al
spatiului si ocupantul („persoana juridica”) al sediului.
Adica, si mai clar, intre Mine si … Mine. Cel de-al
doilea „Eu” ii cerea, politicos, primului „Eu” sa
foloseasca toate cheltuielile de intretinere a
apartamentului (sediului) pe lista de deduceri
impozitare, alcatuita de firma. „Stimate Domnule
CLC”, mi-am inceput eu, ceremonios, petitia, „va rog
sa binevoiti sa-mi aprobati includerea pe lista de
deduceri ale taxelor cheltuielile lunare pe care le
aveti la utilitati in apartamentul X, proprietate
personala. Precizez (aici mi-a venit sa adaug in
cazul in care nu stiati, dar, observind figura severa
a inspectorului din spatele ghiseului unde scriam, am
renuntat) ca, in acelasi spatiu (apartamentul X), isi
desfasoara activitatea Societatea CLC Iasi pe care,
cu onor, o conduc. Contractul de preluare in
comodat ar fi astfel in interesul ambelor parti. In
speranta unui raspuns pozitiv din partea
Dumneavoastra, va asigur de intreaga mea pretuire
si, totodata, de imensul meu respect (iarasi, demonul
adaugirilor imi dadu ghes sa zic respect pentru
remarcabila Dumneavoastra activitate
publicistica, fiind eu, om marunt, un mare fan al
articolelor pe care le publicati in admirabilul „Ziar
de Iasi”, dar privirea inspectoriala imi taie elanul). Cu
multumiri, CLC, Director General”. Am tinut hirtia in
mina, coplesit de stari inaltatoare. Nu-mi venea sa
cred ca un „director general” ma aborda cu atita
consideratie si se mai folosea si de stampila ca sa ma
impresioneze. Nu neg ca, pentru o clipa, am fost
tentat sa scriu sus, in coltul foii, „Se respinge!” si sa
semnez, apasat, „CLC”, asa, numai ca sa amplific
momentul de beatitudine, derivat din importanta
sociala, dar, apoi, mi-am amintit ca un business
man autentic nu refuza niciodata oportunitatea unei
noi afaceri profitabile, din simple orgolii omenesti.
Am aprobat, asadar, cu sentimentul implinirii
profesionale si am semnat in fiori de nebanuita
voluptate. I-am lasat pe cei doi gentlemen din mine,
cu numele de CLC, sa-si stringa, fericiti, miinile
(stinga si dreapta s-au impreunat entuziast, ca la
conferintele de pace, sub ghiseul Fiscului), iar eu am
privit cu optimism in perspectiva. Intrasem, vezi bine,
in lumea buna a afaceristilor romani.
O vreme, ferindu-ma de ochii sotiei si ai minutiosului
Andrei, am verificat cutia postala, cu nadejdea ca
„domnul director general CLC” imi va expedia, din
pura formalitate, o scrisorica oficiala unde sa-si arate
recunostinta si „imensul respect” (de ce rideti, Mr.
Bean nu-si scria singur felicitari de Craciun, pe care,
ulterior, le deschidea, bucurindu-se ca un copil?).
Din pacate, alter ego-ul meu nu a trimis nimic. Am
primit totusi o misiva de la Ministerul de Finante, in
care eram „notificat” (de fapt, „domnul director
general” era „notificat”) ca, in urma aprobarii d-lui
CLC, proprietar al apartamentului X, de preluare in
comodat, firma d-lui CLC, director general, isi putea
deduce din impozit utilitatile casnice ale
proprietarului CLC. Buimacit de identitati, am avut o
insomnie teribila in acea noapte. Pe la patru
dimineata, ametit si descompus, m-am dus la baie si
am privit cu intensitate mutra incercanata din oglinda.
„Bai, directorasule”, i-am soptit, „imi esti dator pe
viata”. Descompusul s-a aplecat, umil, prin sticla
luminata neonic si mi-a sarutat mina. Dupa aceea, a
tipat cu glas de chivuta: „Sa traiesti, patroane!”.
