Eschiva

De "Sfintul Valentin", revista de cinema "Film Menu" a programat la Institutul Francez din Bucuresti filmul regizorului francez de origine tunisiana Abdel Kechiche L’Esquive. Neproiectat pina acum in niciunul din orasele Romaniei, Eschiva poate fi vazut netradus pe youtube in fragmente de cite 10 minute, insa daca nu stapiniti dialectul parizian al imigrantilor arabi, nu prea aveti ce face fara o traducere buna.

Nu mi s-a mai intimplat de mult sa caut cu infrigurare ceva de criticat la un film, sa nu gasesc nimic si sa nu-mi pot dezvolta argumentatia de reabilitare a filmului in ciuda neajunsurilor sale. Daca scenariul e bun (Sus, in aer), nu-mi place sfirsitul sau "morala"; daca regia ma ameteste, nu aprob implicatiile fenomenologice ale demersului (Avatar); daca e vorba de un film de arta/autor, mi se pare prea putin accesibil (The white ribbon, Banderola alba, de Michael Haneke, cistigatorul ultimului Palme D’Or). Criticul vibreaza la neajunsuri si iarta rar, dar cu marinimie.

L’Esquive e un film frantuzesc de si cu arabi, premiat in 2005 cu distinctii Cesar pentru cel mai bun film, cea mai buna regie si cea mai promitatoare actrita. Pentru L’Esquive, premiile sint "doar" recunoasterea calitatilor exceptionale, neajutind cu nimic la o mai larga disponibilitate a filmului. Bazata pe dialog si filmata in digital, ne-tragica poveste de indragostire dintre doi adolescenti nu a fost vazuta decit in Franta (unde a avut un succes enorm), iar peste ocean, doar in limitele precise stabilite de americani filmelor de autor europene, adica putin.

Productia si numele regizorului imi erau complet necunoscute inainte de vizionare, lucru destul de rar astazi, cind informatiile ubicue ne permit sa alegem si sa previzualizam consumul oricarui produs. Ce am vazut a fost o distributie formata exclusiv din adolescenti neprofesionisti de 15-16 ani, locuitori ai unei suburbii pariziene cvasi-ghetoizate. Iar tema filmului nu e discriminarea imigrantilor, aceasta fiind doar o realitate de fundal care influenteaza in felul sau comportamentul personajelor.

Krimo e un pusti arab simpatic, apatic si timid, iar Lydia, actrita principala din piesa scolii, o blonda cu ochi albastri in cartierul de magrebieni. In virtutea solidaritatii etnice, Krimo frecventeaza fara prea mult entuziasm gasca baietoasa de la bloc, in timp ce fetele repeta o scena din piesa lui Marivaux, "Jocul dragostei si al intimplarii". Cunoscindu-l din cartier, Lydia il aduce intr-o zi cu forta pe Krimo la o repetitie in spatele blocului.     

Daca ar fi sa incadrez L’Esquive intr-o filiatie cinematografica, de dragul claritatii si al imaginatiei, as zice ca are obsesia dialogului realist al Noului Val Romanesc si orientarea educativa a artei cu (actori) copii (in sensul mai recentului film francez cu si despre educatie, Entre les murs, In clasa, sau al actualei participari romanesti la Berlinala, Eu cind vreau sa fluier, fluier). Intre acestea, L’Esquive are o personalitate proprie, aratind calitatea dezorganizata, impulsiva, nedramatizata a dialogului, netransformind interactiunea mai multor rase in pretext de critica sociala. Noua scenaristica romaneasca reproduce vorba mundana, construind o dramaturgie atent documentata lingvistic, un colaj de vorbe auzite pe strada, potrivite dramaturgic intr-o realitate mai semnificativa. Abdel Kechiche face altfel: el isi lasa copiii sa se certe pina nu mai pot, sa birfeasca pina ii intrerupe cineva, sa spuna cu cuvintele lor tot ce au de zis. Deconcertant intr-o prima faza prin lipsa de dramatizare a dialogului (avind in vedere ca filmele, piesele de teatru repetate se bazeaza pe dramatizare, pe esentializarea textului), L’Esquive aduce cu sine un alt adevar: nimic nu e fals din ce vedem.

Krimo se indragosteste de Lydia pentru ca e blonda si impetuoasa. Krimo e un imigrant timid. Lydia poarta o rochie de epoca si joaca rolul unei dive inaccesibile. Cind Krimo "ii cere prietenia" ("Vrei sa fii prietena mea?", isi aminteste cineva?), Lydia il amina cu raspunsul, pentru ca trebuie "sa reflecteze". Insa intr-o gasca baieteasca de magrebieni imigranti, ezitarea in fata barbatului nu trebuie sa existe, asa ca seful gastii organizeaza ca un adevarat patron o intilnire explicativa. Intilnirea iese prost, dar nu tragic de prost. Asta-i tot ce se-ntimpla in film. Intre timp, fetele birfesc despre Krimo si Lydia, baietii o critica pe Lydia ca, desi slaba si "plata", i-a sucit capul lui Krimo intr-o maniera inacceptabila. Lydia e confruntata de fosta prietena a lui Krimo, care o someaza sa-i lase "barbatul" in pace, iar piesa lui Marivaux sufera citeva schimbari de distributie.

Filmele despre adolescenti sint, in general, facute de maturi cu o perspectiva intelegatoare a consecintelor. Privind inapoi, maturul identifica motivele dramatizarii propriei vieti si le imprima unei constructii fictionale. In L’Esquive, regizorul matur Abdel Kechiche pare sa aiba 15 ani (desi n-are decit 45). Nu-si opreste actorii nici cind spun "prostii", cind sint "naivi" si se poarta "copilareste". Pentru ca asa sint copiii si asa vrea sa-i arate. Rezulta o senzatie de autentic incredibil, adolescenta vazuta pe ecran, cu stupiditatea, dragalasenia, penibilul si lipsa ei de consecinta.