Facebook

Folosesc si eu, ca aproape toata lumea de azi, un cont al unei retele de socializare, pe care nu sunt foarte activ, dar care ma ajuta sa tin legatura cu prieteni si cunoscuti de departe, sa aflu ce se mai intampla in viata literara si mai ales sa vad cum mai arata fostele mele colege din liceu sau din facultate. La inceput, nu prea suportam ideea, mi se parea ca e vorba de o sufocare a spatiului privat de catre cel public: iti pui viata in vitrina, o lasi la indemana tuturor. E drept, poti selecta ce felii din viata ta ajung in galantar, dar, oricum, acest gest schimba cu totul modul in care ne gestionam intimitatea. Dar schimba, am impresia, si comportamentul: pe facebook, oamenii au reactii pe care nu le-ar avea in viata de zi cu zi. Posteaza fotografii de cand erau sugari, fac comentarii indraznete, turbulente, revoltate, isi dau cu parerea despre orice, isi arata admiratia fata de cutare actor sau cutare actrita (Monica Bellucci, sa spunem…). Pe scurt, atunci cand se afla pe facebook, omul simte nevoia sa impartaseasca si celuilalt tot ceea ce el considera. Am curmat propozitia subit pentru ca asa e mai cuprinzatoare. In sfarsit, s-a inventat mediul in care oricine poate avea opinii despre orice. Seductia retelei de socializare consta in faptul ca iti da impresia ca ceea ce spui tu, opinia ta, gustul tau ajung la ceilalti, pe care chiar ii intereseaza. Pe facebook, daca esti columbofil, iubitor de mate (categoria asta e cea mai numeroasa si cea mai abuziva), de catei si alte patrupede, iti gasesti spontan o comunitate.

In plus, te poti lauda cu tot ce vrei si nu vrei; de regula, orice lucru banal, tampit de banal este ridicat la rangul de eveniment semnificativ si impartasit cu ceilalti. Am vazut barbati care-si posteaza fotografii cu o biata ceasca de cafea sau se lauda ca au iesit la o bere si documenteaza marea isprava cu o poza. Gospodinele isi afiseaza izbanzile gastronomice; gradinarii – copaceii, florile de nu-ma-uita si panselutele; iubitorii de arta – capodopere ale picturii de care altfel nu stiu cum noi, profanii, am fi putut afla; cei care au de a face cu scrisul – link-uri catre zeci si sute de lansari de carti, invitatii la dezbateri etc. In fine, sufletele sensibile (si sunt atat de multe…) gasesc citate pline de miez, abundent insiropate, pe care simt o irepresibila nevoie de a le da mai departe. Mamicile si taticii umplu spatiul virtual cu fotografiile ganganiilor inca necuvantatoare si le comenteaza cu o gingasie care, scoasa din contextul ei firesc, e de prost gust. „Ingerasul Tuculache isi bea lapticul". Sigur, presupunem ca dupa aia ragaie si trage un part. Credinciosii il promoveaza pe Doamne-Doamne. Indragostitii se lauda cu pupacelile lor, suferinzii cu suferinta lor. Tinerele norocoase se lauda cu silueta rectilinie, mai ales cand e vara si cand ajung la mare. Risc sa par rautacios, dar nu ma abtin: pana si femeile vizibil, obiectiv urate (oricat de corecti politic am fi, trebuie sa admitem ca mai exista si femei urate, barbati hidosi, buhaiti etc.) se infatiseaza lumii in zeci si zeci de ipostaze. (Oare de ce nu pot intelege asta?)

Pe scurt, reteaua de socializare creeaza falsa impresie ca fiecare dintre noi este, poate fi o persoana publica. Ca toata lumea urmareste cu sufletul la gura ce-ti mai trece tie prin minte in diferite momente ale zilei; ca oamenii sunt profund impresionati de faptul ca ziua de luni te indispune, ca pisica ta a facut indigestie si ti-a patat covorul din sufragerie, ca te-ai pozat cu santierul din Fundatie sau cu impresionanta Catedrala Notre Dame din Paris. In fine, isi face astfel prezenta in viata noastra un „al treilea personaj". Unul care e mereu dispus sa se uite la noi prin bresa pe care o deschidem catre propria intimtate.

Ca sa nu existe loc de comentarii, o spun raspicat: si eu am comis toate pacatele mai sus luate peste picior. Ba si destule altele in plus. Cel mai grav este faptul ca, uneori, am pierdut timpul. „Socializarea" pe net mi-e antipatica tocmai pentru ca poate deveni cronofaga. Ma consolez la gandul ca am pastrat totusi o atitudine ingienica: nu pot lua in serios nimic din ce vine pe facebook. Acolo radem, glumim, ne prostim, ne dam in stamba; pe scurt, ne amuzam. Lucrurile serioase, grave tin de alt context si de alta atmosfera. Pe facebook ne aratam lumii asa cum dorim sa ne vada ea, nu asa cum suntem. Viata adevarata nu poate fi traita ca simulacru. In fond, „singuratatea vine pe facebook", cum suna titlul unui amic poet (Dan Mircea Cipariu).

Imediat ce am pus punct acestei propozitii, imi verific contul de facebook: ei bine, rezulta ca as avea nici mai mult, nici mai putin de 1223 de prieteni. Dintre acestia, observ ca o buna si draguta poeta din capitala m-a „ciupit" (spre bucuria mea, desi nu stiu ce inseamna asta; oricum, politicos e sa-i intorc gestul. Din pacate, doar in mediul virtual, altfel cine stie unde am ajunge…), iar ultimul accept l-am dat… Tramvaiului Douasase.

* Bogdan Cretu este lector la Catedra de Literatura romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza" Iasi