Filantropul roman

Lista „marilor romani” oferita de TVR a nemultumit, desigur, pe toata lumea. Cite capete, atitea pareri… In afara unor personaje stimate unanim precum Bula sau Pacala, toate celelalte sint discutabile. Lista e o harmalaie enigmatica, un poem suprarealist: Madalina Manole alaturi de maresalul Antonescu, Andreea Marin alaturi de Corneliu Zelea Codreanu, gratia feminitatii neincepute alaturi de forta brutala cosmicizata, mistica atingerii fata cu violenta, cum ar veni. Intr-un cuvint, inefabilul afectiv fata cu irationalul masculin…
Sigur, nu e nevoie de multe argumente pentru a introduce pe oarecine in lista „marilor romani”. Asta s-a vazut. E suficient sa fi dat dovezi de filantropie, adica de zgomotoasa iubire a aproapelui. Asa se explica prezenta celor mai multi „mari romani” in lista marilor romani: prin facerile de bine. Prezenta lui Gigi Becali, de-o pilda. Nu conteaza faptul ca individul e rudimentar, incult si gratuit in reactii. Conteaza, pentru noi, largimea sufletului, aplecarea filantropica, spontaneitatea miinii bagate in buzunarul nadragilor, zborul prin vazduhuri al ghemotocului de bani. Ajunsi in acest punct, dati-mi voie sa spun doua vorbe despre traditia filantropiei la poporul romanesc.
In deosebire de filantropul american, sa zicem, care da banii institutiilor de cercetare (institutii care cauta leacul cancerului sau vaccinul in contra virusului H5N1 etc.), filantropul roman urmeaza un model deosebit, in acord cu traditia caritabila rasariteana (si cu specificul locului). El nu se orienteaza spre concretul zilei de azi, ci spre abstractul profund al eternitatii. In cazul sau particular, ajutorarea aproapelui trece obligatoriu pe sub barba popii, prin bataia agheazmei parfumate si leganarea cadelnitei. De cum prinde ceva cheag, filantropul roman se consulta cu parohul si ridica o biserica. Sa recapitulam. Filantropul american isi ofera prisosul medicului si omului de stiinta. Filantropul roman il ofera lui Dumnezeu. Care, abia El, pe o cale mai presus de mintea noastra il va ajuta pe nevoias.
Sa trag, cu voia domniilor voastre, si concluzia. Daca filantropul de aiurea are o nesuferita aplecare pragmatica, filantropul roman se pastreaza strins conectat la abisul metafizic al dumnezeirii. Si, pentru a nu pierde directia, cere macar din cind in cind sfatul popii. Iata ce apreciaza mai intii de toate romanii la „marii” romani.