Ierusalimul launtric

Am ales, daca va mai amintiti, sa recitesc in
preajma Pastelui romanul lui Artur Lundkvist,
dintr-o comoditate afectiva, dintr-o rutina. Voiam
sa citesc ceva, dar nu aveam rabdare pentru o
carte recenta. Si atunci m-am intors in timp la o
lectura din 1988. Am ales Indoieste-te,
cruciatule nu pentru ca e o carte
nemaipomenita, ci pentru ca, alaturi de retrairea
unei vechi placeri (care e intotdeauna preferabila
trairii unui rau prezent), imi oferea prilejul sa
meditez la unul dintre evenimentele insemnate
din istoria Europei, cea dintii cruciada. Savantii
recenti nu gasesc ca aceste razboaie sfinte au
produs vreo consecinta mai insemnata in
evolutia omului. Dimpotriva. Cu toate acestea,
cruciadele au facilitat unele legaturi de ordin
cultural intre civilizatiile crestina si musulmana.
Inflorirea poeziei trubadurilor, a liricii de amor (si
descoperirea iubirii pasiune, necunoscuta pina
atunci) sint puse pe seama acestei violente
coliziuni. Dar nu despre asta vreau sa scriu
astazi. Ma intorc la roman. Repet: el e o relatare
aproape neutra, dar cu mari virtuti lirice, a
drumului facut de un tinar nordic, Eskil, pina sub
zidurile Ierusalimului (ocupat de musulmani), in
cadrul primei cruciade (1096-1099). Lundkvist
descrie inaintarea cruciatilor catre Cetatea sfinta
si odata cu ea prefacerile din sufletul lui Eskil.
Care e cuprins, pe masura ce traieste toate
aceste intimplari, de scepticism si indoiala.
Aventura exterioara (drumul in Orient) devine,
astfel, o alegorie in care putem citi, de fapt,
metamorfoza launtrica a protagonistului. Ce
constata sarmanul/naivul Eskil, strabatind, in
puhoiul de osteni, cersetori, bagatori in seama,
exaltati, curve si misei, de la nord la sud,
Europa?
In primul rind, prapastia dintre vorbe si fapte in
cazul conducatorilor cruciadei. Nici unul nu e
condus de o autentica credinta: aproape toti sint,
de fapt, niste fatarnici violenti si rudimentari. Sub
indemnul de a elibera Ierusalimul se ascund,
asadar, intentii meschine si patimi citusi de putin
curate. Insusi Petru Eremitul, conducatorul
spiritual al cruciatilor, e un fanatic ignar, care nu
stie (si nici nu-si pune problema) de ce ii
indeamna pe crestini sa asedieze Ierusalimul.
Portretul misticului personaj nespalat mi se pare
graitor pentru ruptura dintre credinta autentica si
mimarea ei. Nu-l mai citez insa. Conducatorii
militari nu sint nici ei mai buni. Sint doar violenti
si marginiti. Imparatul Alexios al Bizantului e, la
rindu-i, un sarman poltron. Aceasta e prima
observatie care il pune pe ginduri pe Eskil. In al
doilea rind, protagonistul e frapat de violenta
gratuita a multimii (atit de partea crestinilor, cit si
de partea paginilor). In aceasta lume bezmetica,
nu exista mila si nici intelegere. Desi cruciada
porneste tocmai in numele preceptelor care ne
indeamna la mila si intelegere. Dar nimeni nu
pare a remarca distanta dintre idealul ardent,
proclamat la inceput (salvarea mormintului lui
Hristos) si realitatea mult tenebroasa a cruciadei.
In afara lui Eskil… Romanul suedezului Artur
Lundkvist devine, astfel, o sugestie pentru
necesara si treptata deschidere a ochilor, o
metafora narativa a recapatarii vederii, o iesire la
lumina. Abia lumina recapatata treptat vadeste
contradictiile acestui lumi. Eroul sesizeaza in
acest chip discrepanta acuta dintre aparenta si
esenta, dintre decor si lucrul ascuns in spatele
sau, dintre discurs si fapta, dintre intentia
marturisita si intentia ascunsa a omului
dintotdeauna. Altfel spus, faptul ca lumea e
dubla, ca ea e un amestec echivoc de lumina si
bezna, in care e dificil sa vezi corect si sa ajungi
la adevar.
Aventura lui Eskil pare a sfirsi, pentru moment,
in dezamagire si indoiala. Dar e numai o iluzie,
cred. Povestea lui Lundkvist nu sfirseste odata
cu neagra indoiala a cruciatului, ci abia odata cu
renasterea lui, dupa ce se intoarce din expeditie.
In definitiv, descopar acum, la o a doua sau a
treia lectura, cucerirea Ierusalimului echivaleaza,
in cazul protagonistului, cu o descoperire a
sinelui (cu o descoperire de sine): Ierusalimul
adevarat (acela in care nu accede Eskil) e, fara
dubii, o realitate launtrica. Tocmai aceasta
nuanta mi-a scapat in articolul meu de acum o
luna: dimensiunea simbolica a aventurii cruciate
(si a biografiei eroului). El ajunge, dupa batalia
decisiva, in Ierusalimul real si se vede, in pofida
asteptarilor, cuprins de indoieli. Nu simte nici o
bucurie. Mai mult: se indoieste de folosul
cuceririi. Care a fost pretul ei? Moartea
nevinovatului, pierderea prietenului si pierderea
femeii iubite. Moartea a mii de oameni. Pentru a
cuceri o biata cetate de pamint e, desigur, un
pret prea mare. Abia pe drumul intoarcerii, Eskil
intelege ca Ierusalimul nu e un oras, ci o stare.
Ca Ierusalimul real e o fantasma, in vreme ce
abia Ierusalimul interior are o consistenta
deplina. Si ca nu este neaparat nevoie sa-ti
parasesti tara si familia pentru a ajunge in
cuprinsul lui.