In asteptarea privirii

Clic, dintr-o lunga (si aproape ca perversa!) obisnuinta pe Facebook, unde dau de un link spre articolul lui Mircea V. Ciobanu, „Literati basarabeni (2) // Ruperea rindurilor". Am semnalat partea intii cu un prilej  anterior; e si motivul pentru care revin. Dar nu doar pentru a plati un tribut, logic, continuitatii. Problema literaturii din Basarabia, a specificului ei, daca exista un asemenea specific, daca se poate cuantifica si daca, in cele din urma, s-ar dovedi omologabil, este relevanta sub un semn mai larg: al identitatii noastre in buna parte schizoide, fluctuante, neasezate, tulburi. Nu ma rezum la basarabeni: diagnosticul acesta e valabil, din pacate, la scara intregii etnii, altfel nu ar fi devastata – politic, economic, social, demografic, cum vreti – de atitea forte si tendinte centrifuge. Basarabia e un fel de metonimie in aceasta ordine: parte cu toate hibele de care mai sufera intregul.

Sa urmarim ideile. Prin anii ’50 ai secolului trecut se producea la noi – ca si in Romania, de altfel – un fel de dezghet, ceva ce parea un inceput de normalitate: resuscitarea clasicilor. Dar nu otova, ci partial, selectia facindu-se conform unor criterii lucrative geopolitic: „revalorificarea punea si bazele unei diversiuni: crearea unei «istorii a literaturii moldovenesti», care-i ingloba pe cronicarii Ureche, Costin, Neculce (nu si pre cronicarii munteni), pe pasoptistii Alecsandri, Russo, Kogalniceanu (dar nu si pe Alexandrescu, Bolintineanu ori Heliade Radulescu), pe clasicii Eminescu si Creanga (nu insa si pe Caragiale ori Slavici)".

Alt ingredient la reteta autarhismului nostru cultural: proletcultismul. Mircea V. Ciobanu are aici un termen excesiv patetic: holocaust estetic. Bun, totusi, daca nu uitam ca a mutilat nu doar gusturi, ci si destine. Ati auzit de Cana si Corneanu (lasa ca lista e foarte lunga)? MVC gaseste scrierile unor asemenea autori bune „doar pentru o antologie a perversiunilor ideologice literare", nefiind arondabile patrimoniului literar. Intru totul de acord, desi nu cred ca ar trebui sa luam lucrurile chiar in tragic (minus suferintele reale, fireste): proletcultismul nostru musteste de umor involuntar, are citeodata un haz enorm si poate inspira, la o adica, o istorie tragi-comica a literaturii. Fiindca, totusi, fac parte din literatura, stau acolo inca de la facere: cu tupeu, fara nici un merit, sfidind normele, ulcerindu-ne noua perceptia, dar stau, sint, fie si numai contabil (sau, ma rog, numeric: la termeni o sa umblam ulterior), literatura si trebuie asumata. Nu reprezinta numai o perversiune ideologica si nici nu sint doar un holocaust estetic: ele spun ceva si intr-o ordine mai profunda a spiritului (sau psihicului) si istoriei. Sint un execrabil – hélas! – bun de inventar…

Si o dilema: ce facem cu autorii totusi de valoare, gen Druta? Autorul Frunzelor de dor „si-a scris opera reprezentativa (replica la proletcultismul cu o singura circumvolutiune… si aia dreapta!) in epoca «socialismului dezvoltat», dar tot ea (nu cea de ultima ora, conjuncturista sau linear-moralista) se incadreaza cel mai bine in conceptul de literatura romana".

Alta dilema (de tip deontologic, s-ar zice, chit ca e psihanalizabila pina in pinzele albe): puseurile antiromanesti ale unor autori altfel apartinind intim literaturii romane?  Pe acestea, vorba lui Mircea, „in care categorie le punem?" Avem, apoi, o serie de scriitori afirmati cu brio in fostul cadru unional (al URSS) si sub auspiciile pretinsului realism socialist, desi sint perfect integrabili valoric in spatiul literaturii romane. O lista, aici, de la MVC: Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Grigore Vieru, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadarca s. a.

In fine, optzecistii, „care s-au integrat simplu (regasind pe celalalt mal congeneri necompromisi politic)", nouazecistii si douamiistii, ultimii ajungind, aidoma lui Nicolai Costenco, in perioada interbelica, „la necesitatea sublinierii specificului basarabean". „Bineinteles – remarca Mircea, nu fara malitie – toate se fac azi sub semnul ideii de regionalism cultural, al particularitatilor pluri-/ multi- / culturalismului european"…

Nu stiu altii ce zic: mie unuia problema mi se pare usor otioasa. Intotdeauna exista un specific regional: mediul te greveaza mai mult sau mai putin insidios, intra mai evident sau mai estompat in scriitura. In sensul acesta, specificul basarabean e tot atit de indiferent – sau tot atit de valoros, depinde cum o iei – ca si specificul bucurestean, de pilda. Un specific basarabean in acceptia (si tocmai pe ea, probabil, o pretind douamiistii nostri) coerentei de stil si atitudine ar trebui sa aiba un punct de plecare ideologic. E un fenomen doctrinar. Or, nici pomeneala de una ca asta in apele noastre sumbre, dovada miriadele de parohii…

Din pacate, nici varianta reducerii la scriitori, ca individualitati creatoare, pe care o propune, in cele din urma, Mircea V. Ciobanu, nu e una fericita: nu explica specificul unei perioade si lasa fara de raspuns o multime de alte chestiuni. Basarabenii inca mai asteapta un ochi integrator.