Inevitabila scadenta

Se pare ca acesta e momentul in care a inceput
neiertatoarea scadenta a fortei ce a plasat
Romania intr-un tragism necunoscut de ea pina
la invazia bolsevica.
Asa cum Europa a urmarit, in direct, transmisia…
revolutiei decembriste – diversiune de proportii
inimaginabile – tot asa, acum, in direct, autentic
de data asta, urmarim disolutia unei formatiuni
mamut, succesoarea mamutului numit Partidul
Comunist Roman, emanatie arficiala a nefericitei
conjuncturi postbelice. Cautionata de un
Occident grabit sa se intoarca la ale lui, cele
bune si prospere, predindu-ne unui imperiu al
raului, dovedit pina la urma a fi chiar al raului si
suportind, finalmente, implacabila taxare
istorica.
Contind inca pe o populatie nostalgica,
pesedismul se complace in a se autoinsela, desi
in pliurile lui lucide – cite sint – isi constientizeaza
disparitia.
Ce urmarim, zi de zi, pe ecrane e doar showul
procesului natural de respingere a unei grefe
administrate diversionist in ’89. Aparenta
revigorare a formatiunii (voita de stinga) prin
marginalizarea unui Iliescu oricum anacronic
chiar si pentru ai sai, apoi pozitionarea la virf a
unui Geoana total (din fericire) necarismatic nu
poate schimba nimic intr-un mecanism
iremediabil gripat.
Totul e, din punctul de vedere al observatorului
lucid, cum e perceputa public aceasta tulburare
a apelor. Sondajele de opinie, desi suspecte
deontologic, reflecta intrucitva criza, dar nu pot
oferi o evaluare veridica a mentalului actual. Vor
atinge intr-adevar standardul dorit cind
societatea romaneasca va beneficia de
avantajele statutare ale elitei comunitare
europene.
Pina atunci…
Pesedismul iliescian (chiar si usor asezonat de
noul lider) conteaza inca pe o masa votanta
imbatrinita si eminamente visatoare, dar si pe
reteaua corupta de lideri de prim si secund plan,
oricum perdante amindoua in durata. Dramei i-ar
trebui, nu-i asa?, armatura ideologica: de unde si
aplombul din ce in ce mai fanat al fondatorului –
aplomb totusi – in sustinerea ideii ca nu numai
partidul ar avea nevoie de consecventa in
orientarea lui de stinga, dar insasi societatea
romaneasca, supusa exercitiului democratic, ar
simti, vezi doamne, necesitatea alternantei.
Care societate?
A cunoscut vreodata Romania profunda aceasta
necesitate?
Nicicind.
Alternantele le guvernare – sub autoritatea
discreta dar ferma a tronului – s-au consumat in
totala absenta a formatiunilor de stinga. Oricum,
insignifiante si marginalizate intr-un regat cu
verificata ascendenta in zorii statalitatii. Europa
insasi – scriindu-si acum un scenariu complet
nou, desprins de stingismele postbelice – e
straina, la rindu-i, de ecuatia dreapta-stinga. Ce,
laburistii britanici sint de stinga? Chiar
predecesorul Angelei Merkel fost-a el liderul
unui partid de stinga? Galagioasele cindva
partide comuniste, francez si italian, mai au vreo
relevanta in regasit traditionalul scenariu de
guvernare?
Sa fim seriosi.
Numai in tara in care un Iliescu si-a facut
detestabilul numar cvasiactivistic, ideea unei
contraponderi de stinga mai are inca nocive
seve.
Daca de la exemplare de asemenea
provenienta, daca de la un asa-zis partid social-
democrat ne putem astepta la asemenea
proiecte… alternative, mirarea noastra se
indreapta spre minti realmente lucide, cele care,
dupa prabusirea dictaturii, au revigorat
societatea civila, inexistenta pina atunci. Ne vine
greu sa intelegem pe un inteligent Cristian
Pirvulescu – si nu numai pe acesta – cind in
interventiile sale, totdeauna pertinente si
credibile, se strecoara vetusta dihotomie…
democratica: dreapta-stinga.
De constatat – cu persistenta surprindere – cum
din bolgiile autoritaritarismului am iesit cu atari
anacronice, deci inadecvate, rationamente.
Sortite, evident, disparitiei.
Parazitare inca.