Ironiile unui destin

 Ceea ce i s-a intamplat unui fost coleg de-al meu de facultate – in prima parte a anilor nouazeci – demonstreaza, dincolo de posibilitatea oricarei indoieli, faptul ca nimeni si nimic nu ar putea controla vreodata, fie si minimal, traiectoria destinului propriu, caile Domnului fiind, cum bine se stie, ascunse si nebanuite. Omul nostru era, in urma cu aproape doua decenii, tanar profesor de engleza la un liceu (nu foarte prestigios) din Barlad. Fusese un student stralucit, insa o anumita moliciune nativa, alaturi de presiunile familiei, il determinasera sa revina, dupa studiile universitare, in orasul natal, in postura de dascal cuminte, fara pretentii deosebite sau ambitii nepotrivite. La timpul povestirii avea deja doi copii si o nevasta lipsita complet de gustul aventurii, asa incat soarta lui provinciala parea cumva pecetluita.

Totusi, intr-o buna zi, in circumstante mai curand neverosimile, profesorul facu o descoperire incredibila. Ajuns mai devreme ca de obicei in cancelarie, el zari la cosul de gunoi o hartie lucioasa (laminata), colorata mult prea exotic pentru atmosfera cenusie a batranului liceu barladean. Intrucat nici macar femeia de serviciu nu ajunsese inca prin zona, la o ora asa de matinala, fostul meu coleg – Titi pe numele sau – se apleca fara jena si o scoase dintre cotoarele de mere si servetelele pentru sendvisuri, din ziua precedenta. Plin de uimire, citi pe nerasuflate un anunt al Ambasadei SUA din Bucuresti, adresat tuturor dascalilor (liceali) de engleza din tara. Neintelegand limba lui Shakespeare, indubitabil, directorul (alcoolic) ori poate secretara sefa (gospodina rurala) aruncasera hartia la cos, pentru evitarea oricarei complicatii birocratice.

Se lansa competitia Fulbright pentru profesorii din invatamantul preuniversitar, care erau invitati sa solicite dosarul de concurs la un numar de telefon cu prefixul Capitalei. Titi – teleghidat parca de o forta supranaturala – respecta intocmai instructiunile, primind ulterior documentatia de la Ambasada, completand-o cu atentie desavarsita si plecand, dupa cateva saptamani, la Bucuresti, pentru a sustine un interviu in fata unei comisii americane. Fu intampinat de o doamna (romanca) extrem de severa, care se recomanda „asistenta atasatului cultural si responsabila cu programul Fulbright". Speriatul nostru barladean incerca sa-i sarute mana, introducandu-se, scurt, drept „Titi". Doamna isi retrase mana cu dispret si-i spuse taios: „Aici nu mai sunteti in provincie!" Cu certitudine, nu-l placea si hotarase sa-i faca viata grea.

Am cunoscut-o eu insumi pe doamna respectiva – functionara decenii bune in cadrul serviciului diplomatic american din Romania – si pot confirma ca era in stare de badaranii foarte mari, in special cu tinerii solicitanti de burse Fulbright din zona Moldovei, pe care, se pare, nu-i agrea intr-un mod natural. Titi, timid din fire, se pierdu cu totul, dar intrarea la comisie (formata in totalitate din americani si prezidata de insusi atasatul cultural) il remonta. Amabilitatea conversatiei ii permise sa se deschida si, in consecinta, raspunse stralucit la intrebari (era totusi un anglist excelent). Se mai fastacea doar cand intalnea privirile nimicitoare ale doamnei „asistente" (prezenta si ea la interviu, dar in calitate de secretara, fara permisiunea de a interoga aplicantul). Prin urmare, Titi facu o figura deosebit de buna. Atasatul cultural ii stranse mana amical la final.

Previzibil, in cateva luni, a fost instiintat ca va fi inclus in schimbul Fulbright de profesori, urmand sa plece sa predea la New York. „Asistenta" ii facu insa zile fripte, amanandu-l cu documentatia pana la limita limitei. I-a trimis, la un moment dat, prin posta, o fisa medicala-tip, cerandu-i sa o aduca parafata (de vreo douazeci de medici de diverse specialitati!), la Ambasada, in douazeci si patru de ore de la primire. Disperat, Titi a stat cu caciula in mana pe la cabinetele doctorilor, reusind sa ajunga a doua zi, cu fisa gata, la temuta doamna in birou. „Nu, domnule", exclama asistenta atasatului cultural, cu suras sadic, „am spus (desi nu spusese, n.m.) completata de medici bucuresteni, nu barladeni, mituiti probabil de dumneavoastra ca sa va declare sanatos. Asa ca va rog sa mergeti la o clinica din Capitala si sa repetati examenele. Va astept intr-o ora", adauga doamna cu satisfactie malefica.

Titi iesi pe bulevardul Magheru strivit de situatie. Nici macar nu stia incotro sa o apuce. Apoi, isi aminti de o colega de-a noastra de facultate, care, la sfarsitul studiilor, venise la Bucuresti cu familia, intrucat tatal ei – militar de cariera – fusese numit intr-o inalta functie de comanda. Omul isi suna iute sotia la Barlad, pentru a gasi numarul Alinei, colega in cauza. Spre surpriza lui Titi, lucrurile mersera struna si dadu peste Alina in mai putin de zece minute. Fata – bucuroasa sa-l poata ajuta – veni si-l lua personal din strada pentru a-l duce la „domnul general" (devenit adjunctul sefului Marelui Stat Major, adica al lui Cioflina insusi, daca vi-l mai amintiti). Importantul personaj rezolva chestiunea in cateva minute si Titi, nevenindu-i sa creada, reveni la Ambasada, intr-o ora, cu hartia parafata de medici militari cu grade de generali si colonei. Pe langa parafele lor, in buclucasul document stralucea si stampila Guvernului Romaniei.

Doamna „asistenta" il privi pe Titi cu spaima, dar nu-si opri atacurile. Incerca sa-i amane viza, pe motiv de „aglomeratie". Colegul meu suna insa, pe banii lui, la New York (chiar la sediul IIE – International Institute for Education), unde, din pura intamplare, a fost transferat la directorul general (domnul Di Angelo). Acesta fu oripilat de ce se intampla la Ambasada SUA din Bucuresti si dadu mesaje turbate in eter, astfel incat Titi primi viza chiar a doua zi, sub privirile doamnei-zbir, ce tradau starea de soc. Paradoxal, dupa cateva luni, doamna mai facu o tentativa de blocare a familiei lui Titi de a obtine, la randul ei, vizele de plecare. Amarat de cele intamplate acasa, colegul meu se planse directorului scolii din New York, unde preda, a carui sotie, se pare, era sefa peste un departament major din cadrul CIA. A doua zi, cu maini tremurande, „asistenta" diplomatica inmana pasapoartele, impecabil vizate, sotiei si copiilor lui Titi.

Epilogul e mai degraba banal. Presa bucuresteana a publicat o notita, pe la sfarsitul anilor nouazeci, conform careia o veche functionara a Amabasadei americane in Romania isi pierduse mintile, declarand peste tot ca ar fi urmarita de „extraterestrii din Barlad". In fine, eu adaug ca Titi (ramas definitiv in America) a ajuns acum, din intamplare in intamplare – hoinarind pe caile ascunse si nebanuite ale Domnului -, pe punctul de a obtine o slujba frumoasa la Departamentul de Stat, sub conducerea doamnei Hilary Clinton.