Islam versus Occident

Relatiile dintre islam si Occident, dintre cele doua tipuri de modernitate, daca vreti, trebuie analizate cu ajutorul a doua teorii: una esentialist-culturalista si alta sustinatoare a universaliilor umane. Asadar, este islamul compatibil cu Occidentul modern? Este o intrebare care framinta intelectuali din intreaga lume. Prima teorie acrediteaza ideea unui islam politic particular, plin de specificitati ce tin de civilizatia islamica. Formulele politice actuale sint vazute ca rezultat al unei istorii anume si al unei culturi cu contururi bine definite dintr-un spatiu anume. A doua teorie pune accentul pe primordialitatea valorilor general-umane, universale, indiferent de istorie, cultura sau tip de societate. Astfel, se considera ca islamul nici nu are un limbaj politic propriu. Dupa Emmanuel Todd, islamul isi traieste propria criza de modernizare, de aceea nu poate fi o oaza de liniste, criza prin care au trecut, la vremea lor, intr-o forma sau alta, toate tarile astazi dezvoltate, care si-au gasit o relativa armonie.

A doua teorie e net minoritara fata de prima, ca numar de sustinatori si de studii. Adeptii sai sint, in mare majoritate, intelectuali musulmani care traiesc in Occident si care privesc critic sau autocritic istoria tarilor lor si incearca sa reabiliteze si unele valori, de pilda poezia araba, preislamice. Dar in spatiul islamic aceasta teorie este repudiata, este considerata o agresiune asupra patrimoniului cultural islamic, asupra invataturilor coranice sacre. Islamul si limba araba sint consubstantiale. Coranul nu poate fi analizat contextual, in cheie istorica, considera majoritatea autorilor, intrucit el este deasupra conjuncturilor, este etern si absolut, deoarece contine cuvintul lui Allah. Orice incercare de a-i aplica o alta grila de lectura este considerata apostazie, necredinta si este pedepsita ca atare.

In tarile de religie islamica, libertatea de opinie e un pacat, o sursa de dezordine sau dezbinare (fitna). Aceasta s-ar face vinovata de separarea islamului in mai multe confesiuni, incepind cu cea dintre siiti si suniti. De aici o rezistenta teribila din partea mediilor traditionale fata de noi modele sau formule de organizare social-politica. Presiunea si dominatia acestor medii traditionale sint totusi diferite de la o tara la alta, de la un regim la altul. Nu prea exista inovatie in islam. Clerul si personalitatile politice, cind nu sint unii si aceiasi, si-au dat mina pentru a i se opune. In aceste conditii, poate islamul evolua, se poate el moderniza cu adevarat, ceea ce presupune a se reforma, pentru a tine pasul cu mersul omenirii? La aceasta intrebare fundamentala isi propune sa raspunda si studiul Laurei Sitaru (Gindirea politica araba, Polirom, Iasi, 2010), care, desi vine sa umple un gol, aproape, in cultura noastra, totusi, parca scrie pentru occidentali, nu face o analiza in situ. Desi a avut doua burse la Cairo, nu pare sa fi asimilat intru totul mentalitatea islamica.

Analiza autoarei este una diacronica, alternind cu episoade de sincronicitate. Premisa e ca analiza conceptelor ofera cea mai rapida si cea mai precisa intelegere a spiritului unei societati. Limba reflecta cultura unei societati, cu atit mai mult in cazul societatii arabe, unde se remarca o relatie speciala si intre limba si religie. Studiul nu acorda prioritate limbii in sine, ci in context, ca si influentelor limbajului in formarea indivizilor, in structurarea societatilor si in conturarea identitatilor. Apoi, dincolo de unele contestari, limba araba are o relatie privilegiata cu textul coranic.

Interesant mi se pare si faptul ca autoarea crede in existenta unei "tehnologii" politice universale, care face ca sistemele politice actuale sa nu fie net diferite, sa aiba unele asemanari. Este acesta si un rezultat incipient al globalizarii, daca vreti. Mai mult, in ultimele doua secole am asistat la un joc complex de schimburi de modele de dezvoltare, dinspre elitele occidentale spre cele locale, acestea din urma avind un rol major in configurarea unei problematici a modernitatii politice, definita prin raportare la cea occidentala.

Din punct de vedere istoric, modernitatea ar trebui gindita din doua perspective: prima constind din asumarea unei valente socio-istorice, iar a doua presupunind o "sociologie istorica a transferului si a difuzarii", care analizeaza modul de diseminare a modelelor occidentale, de captare a lor in practicile legate de modernitatea politica arabo-islamica. Demersul aplicat tine de "sociologia istorica interpretativa" si de abordarea comparatista, care permite identificarea reperelor si resorturilor unei societati si a modului cum se efectueaza transferul de sistem, cu modificarile si adaptarile de rigoare, pentru ca transplantul sa capete profunzime la nivelul maselor si al individului.

Realitatea apartine totusi unei pluralitati a modelelor de modernitate politica. In cazul lumii islamice, la contactul cu Occidentul, aceasta s-a ancorat, cel putin pina acum, mai puternic in referintele traditionale, astfel incit ceea ce s-a numit "Renasterea araba" din secolul al XIX-le, de pilda, este, in buna masura, o poveste. Aceste referinte traditionale se vad inca, cel mai bine, in discursul politic din spatiul arabo-islamic, de diverse orientari altminteri.