La Clarchen, intr-o seara de mai

In trenul aerian care ne duce spre centrul orasului, toata lumea pare ca vorbeste si face acelasi lucru. Cu fiecare statie, cetatenii pasnici din vagoane intra intr-un fel de stare mistica: privirile se intorc dintr-o parte in alta, ca la comanda, ca si cum ar vrea sa inhate imaginile care se perinda cinematografic pe sub ochi. Am ciudata senzatie ca sintem in Jurassic Park. Dar nu in film si nici in realitate cu totul. „Pe aici trecea Zidul. Acolo erau blocurile Estului de la frontiera. Aratau mai bine din motive propagandistice. Intrecerea cu capitalismul. Aici era un post de frontiera. Mai incolo, nu prea departe era Check Point Charlie". Sint zapacit. Unde era Zidul? Pe unde trecea? Dar mai ales: atunci cum era?

Cel care face pe ghidul este un berlinez de vreo treizeci de ani, care s-a nascut insa in partea de vest.  Nu vazuse fostul Berlin Est decit dupa caderea Zidului. Calatorise insa cu trenul, care facea ca si acum legatura dintre centrul orasului si periferii. Era insa prea mic ca sa-si aminteasca amanunte, dar mai ales frustrari. Rememorarile lui au mai tot timpul un aer glumet. Vag ironic. Placid, chiar. Nimic tragic, oricum. Ca o amintire de baieti. Totul este trecut, ar vrea sa spuna mereu. Trecut si de aceea simpatic. Mai ales in acest tren care vine dinspre cartierele edenice, construite la sfirsitul secolului XIX, pentru noua aristocratie imperiala, la sugestiile, se spune, ale Kaizerului Wilhelm. De altfel, desi pleca dintr-o gara din Est si era administrat de o companie din RDG, trenul era interzis calatorilor din aceasta tara.

In timp ce ne holbam pe geamul trenului, este imposibil sa nu ne gindim cu voce tare la ciudata pretentie de a taia un oras in doua ca pe un tort. Noroc ca a fost vorba de nemti. Astfel ca totul a fost impartit nemteste, adica rational. Unii s-au ocupat de reteaua de apa si canalizare, altii de liniile de tren si de metrou etc., chiar daca activitatea unui serviciu trecea frontiera si Zidul. Ca un fel de metafora involuntara a comunitatii profunde a celor doua Germanii, arbitrar separate.

Coborim in gara Friedrichstrasse, care pe timpul Zidului se afla in fostul Berlin Est. Ma frapeaza aerul: nu este vorba doar de aglomeratie si ca lipseste vegetatia cu care eram obisnuit in cartierul din periferie. Sint parca alti berlinezi. Alte priviri, mai ostile, uneori cam ratacite. Stau in grupuri mici, au sticle in miini si obiecte din metal in nas sau in diverse alte parti ale fetei si corpului. Este poate fauna obisnuita din jurul garilor. Oricum, incet-incet ma obisnuiesc sa-i ignor si descopar orasul imperial, in toata splendoarea sa.

Totul a fost refacut ca nou. Berlinul de Est nu mai pare decit o notiune istorica. Uimeste explozia de stiluri. La periferii fusesem fascinat de o versiune de Jugendstill, foarte deschisa si heteroclita. Aici nu mai poti tine evidenta. Nu este nimic neobisnuit sa vezi o cladire Bauhaus alaturi de una in stil neoclasic. Am un sentiment puternic de muzeu in sensul traditional al termenului, peste care se suprapune insa cel, sa-i spunem, viu, ecou al unui trecut inca prezent sau mai bine spus imposibil de uitat. In timp ce stau la un semafor, descopar din pura intimplare la picioarele mele doua mici dale rotunde de bronz prinse in pavaj: Hier wohnt…(aici locuieste…),  disparut la Dachau.

Ajungem. Este o cladire cu trei sau patru etaje. Pare mai inalta probabil din lipsa perspectivei. Iese in evidenta mai ales pentru ca pare a fi parasita. Tencuiala fatadei nu mai este demult la locul ei. Totul sta parca sa cada. Mi se spune ca asta face parte din scenografie. Patrundem printr-un hol ingust intr-o sala imensa, dreptunghiulara, cu mese si mozaic pe jos. In centru pare a fi un ring de dans, in acord cu proportiile salii, peste care troneaza obisnuita sfera pentru jocuri de lumini. Peretii, crapati si innegriti, sint decorati intr-un kitsch tipator. Pe o scena, un set de difuzoare uriase. Alaturi, pe post de DJ, o femeie intre doua virste, nemtoaica tipica: par scurt, blonda spalacita, longilina si musculoasa. Acorduri retro, dar la maximum. Nu se intelege nimic din ce vorbim. La un moment dat, apare o mica formatie care cinta muzica americana retro, country mai ales.

Totul imi aminteste puternic de sala caminului cultural unde se organizau balurile satesti la mine in sat pe vremuri. De fapt este chiar o sala de bal: Ballhaus Clärchen, una din atractiile Berlinului turistic. A fost fondata prin 1904, ca o sala de dans, celebra la un moment dat. Acum insa pare confiscata de nostalgia dupa anii optzeci. Ostalgia. Nu se mai danseaza neaparat tangou sau vals. Dar se danseaza nebuneste. Pe toate ritmurile. Este adevarat ca un anumit spirit al pasiunii pure pentru dans a ramas. Dansatorii de vocatie ies repede in evidenta si in jurul lor se face un cerc spontan, ca o forma de respect si simpatie.

Sala are citeva sute de locuri la mese, dar nu mai este nici un loc liber. Mi se spune ca fara rezervare nu ai nici o sansa. Vad neobisnuit de multe fete, in grupuri, fara parteneri. Ca si perechi trecute de prima tinerete. Cei mai multi insa par a fi veniti pentru a flirta sau pentru privilegiul de a ignora pentru o seara istoria. Este ca si cum ai sfida timpul: retraiesti lumea de altadata, bucurindu-te si de binefacerile prezentului in acelasi timp. Aer retro cu tehnologie de ultima ora. Comunismul trait ca o gluma, careia ii poti pune capat la simpla ta dorinta. Plus bufetul, desigur.

Meniul cuprinde mai ales pizza napolitana, fructe si fireste bere. Cea mai buna, mi se spune, este o marca ceheasca. Preturile sint ca peste tot. Berea cea mai buna costa trei euro. Pizza, cincisprezece. Apa minerala, aproape doi. Chelneritele, care arata ca niste canotori, sint foarte amabile. Totul se petrece de altfel intr-o perfecta civilitate. Se bea destul, insa nimeni nu face probleme. Toti sint cu ochii pe ringul de dans. Plecam aproape de miezul noptii. Coada la intrare a ajuns acum in strada. La doi pasi este statia (pe care o stiu din carti!) Oranienburgerstrasse. In Vest.