Logodnicul sferei

Apoi a nins. Era vacanta si intram in anul implinirilor. A aparut sfioasa si alba pe holul acela intunecat, luminindu-l. Avea ochii nespus de mari si de sinceri si niste degete lungi ce nu stiau sa minta. Astfel, totul a reinceput de la zero si s-a sfirsit tot acolo. Vedeti, Occidentul l-a ratat pe zero, considerindu-l cel mult o idee periculoasa, aici totul incepe cu unu, in timp ce in Orient povestea lui zero e opera nimicului, ea evoca imaginea neantului primordial, e totul. Deci ea venea din Orient. Dar metamorfozata. Se aseza in primul rind si ma urmarea cu ochii aceia mari, visatori. Era clar ca venea pentru mine si eu ma atasasem atit de mult, incit prezenta ei imi devenea necesara. Imi inroura viata, imi aducea puritatea de care aveam atita nevoie. Si sfintenie, caci totul intre noi era sacru.

Eu sunt etern,

Eu sunt efemer.

Eu sunt.

Renascut din colbul suferintei,

Eu sunt Samarineanul iubirii,

Eu sunt logodnicul sferei.

Eu sunt.

Te-am iubit. Aici este totul, toata Legea, toata Evanghelia. Te-am iubit pina la iesle, pina la Cruce, pina la Euharistie. Te-am iubit cu toata nevrednicia mea, te-am iubit fara seaman. Am lasat Cerul meu si ingerii mei pentru a veni la tine. Te-am iubit mai mult decit insasi viata mea. Ti-am dat totul in taina iubirii mele. Din toata vesnicia, tu esti dragostea mea. Te iubesc cu o iubire mai presus decit mine insumi. Te-am iubit ca Iisus, dumnezeiescul cersetor al iubirii. Ti-am intins mina. Grijile au trecut sau n-au trecut, indoielile au venit sau n-au venit, biruite cu dumnezeiasca rabdare a dragostei.

Aceasta e trista istorie a neincapatoarei mele inimi. Nu pot sa mai cred in alta iubire, asta e sfinta si nepacatoasa. Pentru ea am cazut si-as vrea sa-mi petrec toata viata sub privirea ei, sa fiu vrednic de ea.

Cea mai sublima intelepciune si cea mai mare bucurie e cea a credintei pline de iubire. Cind crezi esti mare intelept, in ciuda parutelor infringeri. Caci iubirea aduce marea biruinta a inimii.

Da, te-am iubit fara masura si cu credinta ca pot rasturna lumea, caci imi dadeai foarte multa putere. Sint obsedat de iubirea aceasta, dumnezeiasca stapinire; nu te mai vad decit pe tine, nu ma mai gindesc decit la tine. E o poezie continua, un poem perfect ca un numar nescris. Iubirea mea e vie, ca si credinta mea. Cu ajutorul ei L-am gasit pe Hristos in mine, in jurul meu, in toate rugaciunile, in toate intimplarile si incercarile vietii.

E vremea Harului, e vremea recunostintei. Recunostinta aduce cu sine fluvii de har; iubirea aduce fluvii de dor, roditor si insufletitor. Harul si dorul sfintesc totul in jur, piinea vietii si hrana ingerilor. Te port in suflet ca pe o icoana, ziua si noaptea, te ador si te cint cu fiecare bataie a inimii. Marturisesc si jertfesc iubirii fiecare cuvint, inradacinat in iubire. Vreau sa te trec Styxul in luntrea inimii mele.

Iti sarut pleoapele inchise de somn, sa-ti dau tarie si putere, caci dragostea pe toate le poate. Ma confund cu dragostea mea rotunda, o cruce intr-un cerc, mai mare decit sufletul care o poarta si care devine astfel nepieritor, ca Zeii. Aceasta este promisiunea iubirii. Te string la piept ca pe un copil, o!, frumusete pura, si ochii mi se umplu de lacrimi. Nu credeam sa mai vii, nu credeam sa pot iubi astfel, sa pot astfel parasi tulburarea, nelinistea si singuratatea.

Eu, tu si Hristos una sintem, in iubire. Ce lume minunata, ce fericire negraita. Totul devine lumina si intuneric nu mai exista, lumina alba ca visul meu, cristalina. Am din nou aripi si zbor, usor ca un fluture, sa nu-ti tulbur somnul, sa nu stric rinduiala lumii. Nici ieslea, nici Crucea, nici Euharistia. Zbor lin si despovarat.

Dragostea e marea Realitate a Vietii, puterea ei este enorma, iar frumusetea ei fara egal. E desavirsita, bucuria ingerilor si a toata faptura. Ma las stralucit de acest soare divin si ma simt ca un logodnic al sferei, in preajma nuntii cosmice.

Poetul runelor

u in memoria lui Cezar Ivanescu

In amurg sunt toate

cintecele vremii

In amurg si-n roua

Se adapa renii.

Nu se poate, hombre,

Tu sa fi murit,

In amurg sunt toate,

Doar ai asfintit.

Imbracind hlamida

Vesnic-Imparatilor,

Ai binevestit ziua

Proaspat-inviatilor.

Tu, povestitorul

Literelor rune

Fa pentru noi, Doamne,

Mai fa o minune

Cezarul poeziei,

inca n-a murit,

Isi adapa cerbii

Sus, in asfintit.

Fie-ti mila Doamne

De sufletul sau!

Mugesc inca cerbii

A pareri de rau.

Armia-i de ingeri

Insotesc poetul

Runelor albastre

Ce se urca-ncetul

Spre castelul Slavei,

Pururea fecioara,

Infasat de nouri

Intr-o veche tiara.

Oda lumii voastre

Suflete-adormite,

Eu imi sunt poetul

Runelor cernite.

Nu ma plingeti, prieteni,

Ma-nfioara dorul,

Va iubesc albastru,

Eu, cuceritorul.

Fiti atenti la dansul

Norilor pe Cer,

Veti zari o poarta-

Ntr-un zid efemer.

Trec si ea dispare

Lin, pe nevazute,

Ducind si poetul

Runelor tacute.

T.B.