Mastile poetului

Pe Dan David buna mama-natura l-a pricopsit cu enorme mustati ostasesti lasate turceste pe oala, l-a inzestrat cu un nas cit o halebarda, cu doua sprincene stufoase, una asezata la o palma de locul unde se sfirseste fruntea, cealalta la trei degete sub ea (vorbesc de frunte); l-a impodobit cu pumni uriasi si umeri largi, picioare asijderea si l-a trimis sa se preumble prin lume. „Tu esti pe masura mea, du-te si vezi ce se mai intimpla pe-acolo si vina inapoi!" Daca maestrul Rabelais ar mai fi fost inca in viata si ar fi venit si pe meleagurile noastre – deal, vale, deal – oare de ce nu vine?, l-ar fi luat si pe poetul Dan David in ceata personajelor sale uriesesti si atit de originale. Din pacate insa, sau poate din fericire, maestrul Rabelais isi doarme somnul de veci pe meleagurile acoperite de picla ale Senei fara sa-i mai pese de cele ce se petrec in lume la inceputul acestui superb mileniu, aflat sub semnul luciferic… Motive de inspiratie ar fi gasit la tot pasul si personaje demne de pana sa.

Acest portret al lui Dan David mi-a fost inspirat de fotografia pe care poetul a lipit-o pe dosul copertii volumului sau de debut, Eu va iubesc pe toti, volum aparut in 1982 la editura Eminescu. Fotografia infatiseaza doua chipuri: in stinga, o masca populara cu aspect hidos, purtind pe cap o palarie veche de sperietoare de ciori aflata in mijlocul unui lan de orez, si in dreapta un Dan David privind melancolic si surizator in de­partari astrale.

Sub masca scrie: „Dan David", iar sub Dan David: „…si umbra sa". Deci, „Dan David si… umbra sa". Ii cer iertare citi­torului ca i-am ingrosat, voit, portretul… Masca provine probabil de la jocul de capra, este cusuta din piele de ciine; nasul este de carton vopsit rosu, cu virful albastru; ochii sint de sticla, iar dintii – daca nu ma insel – provin de la cal (dinti mari, la distanta apreciabila unul de celalalt, ca niste pietre kilometrice pe o sosea in deriva: 100 km Bucuresti – 30 Slatina, atentie la curba !) Sub nasul enorm si usor deviat spre falca dreapta, curbat, o mustata zburlita aflata in cores­pondenta biunivoca cu sprinceana stinga ridicata catre frunte; un virtej de tepi rasarind dintr-un grumaz zburlit si gata de lupta. Autorul priveste – dupa cum am mai spus – in de­partare si aceasta departare e chiar cartea sa, carte „cotropita de duhuri, sacali, demoni si inaintasi celebri." Pacat ca nu pot atasa la paginile de fata si fotografia in cauza, cititorii ar fi fost incintati: dincolo de gestul teribilist, poetul isi sfideaza propria natura. Un sarcasm afisat, mai mult disperat decit melancolic.

Dintre toti poetii care au debutat in jurul anului ’80, Dan David a fost, probabil, cel care si-a manifestat cel mai mult entuziasmul la ideea aderarii la grup, la un anumit mod de a scrie poezie. Si-a schimbat in acei ani chiar si formula: daca-i citim cu atentie primul volum, Eu va iubesc pe toti (titlul este cit se poate de sugestiv!), observam mai multe tendinte. Poeme vechi, oarecum traditionale, alterneaza cu poeme „rock", scrise sub dicteu, in care poetul vehiculeaza ideile si tendintele de ultima ora ale Cenaclului de luni. Ramine pentru mine o enigma faptul ca Dan David nu a fost „acceptat" de acest grup. De ce a ramas poet periferic? N-a adus si el oare strada in poezie? Limbajul de mahala in text?

In ultimul sau volum de versuri publicat antum, Podul cu fin, poetul da adevarata masura a talentului sau, un talent puternic, robust. Remarcabil mi se pare si ciclul inchinat tatalui si intitulat Un om avea un cal. Citez poemul Ion din acest ciclu: „Eu ti-am adus pietricele sa te joci, tata, / pietricele colorate de pe prund. Am buzunarele pline de pietricele". Poetul vorbeste cind la prezent, cind la trecut. „Si tata avea dreptate, avea 80 de ani, avea Parkinson / si tata incremenise intr-un joc nespus de frumos /…/ Tata, ti-am adus rotite ruginite! O punga de rotite ruginite ti-am adus ! / ti-am adus rotite sa te joci, tata! / sa te zbengui, sa rizi…// Ti-am adus o strada rupta, mergi pe ea, cazi /…/ si tata avea dreptate, avea 80 de ani, avea Parkinson…" Poezia cucereste prin can­doare si forta.

…Vechile popoare obisnuiau sa ingroape in morminte si figurinele mortilor, de care aveau grija ca de oameni vii. Poezia lui Dan David din ciclul Un om avea un cal mi-a amintit de aceste stranii ritualuri ancestrale. In ciclul inchinat tatalui, poetul e pe cale de-a constitui un cult propriu al mortilor, deopotriva profan si barbar. Mi-l inchipui pe poet oficiind in Grota miresei, fosta ocna de sare din Slanic, imbracat in piei de urs, executind un dans straniu printre stalactite din care picura ceara si roua. O pluta alcatuita din birne (grota adapos­teste un lac subteran), cu luminari si faclii infipte pe margini, ar servi de altar. Statuia tatalui mort, turnata in aur masiv, lumineaza in intuneric. Fulgere strabat in lung si in lat pestera, tacerea fiind sfisiata de mii de aripi intunecate de lilieci, spirite ale beznei din noi. Ingenuncheat, fiul rosteste cu glas stins rugaciunea pagina: „Casa in care m-ai chemat a fugit cu noi, s-a asezat / pe malul riului. / Miinile cu care m-ai batut s-au prefacut in cirduri de cocori. /…/ Pentru cine-ti bate sufletul, tata? / Unde esti daca mai esti? / / Tata, esti marginea lumii, absenta dumitale sint eu".

Si acum o amintire…

Prin octombrie anul 1986, am facut o descindere la biblio­teca din Slanic, apoi am vizitat si Bertea, celebra din scrisori si poezii. Poetul locuia linga o girla aproape secata, un firicel subtire de apa se prelingea greu prin mijlocul albiei largi si crapate de seceta, traversat de o punte de lemn lunga de vreo suta cincizeci de metri si suspendata, ca la munte, pe cabluri de sirma, la o inaltime ce depasea, pe alocuri, cinci-sase metri; la fiecare pas puntea se clatina, saream peste scindurelele lipsa, speriind cele citeva giste aflate pe malul girlei… In sfirsit, dupa vreo doua sute de pasi ma­runti si citeva salturi scurte, am ajuns si la „Podul cu fin", o casa batrineasca, cu un foisor mai nou, improvizat din PAL si aco­perit cu carton. Foisorul se clatina, podeaua scir­tiia, scara care ducea in pod, la fel; nu te simteai in siguranta nici aici, dar vazind carti peste tot, desene bizare si citate, afi­sate pe peretii de lemn, din: Eminescu, Proust, Kafka, Creanga, Poe, Whitman, Joyce, Rilke, Faulkner, Tolstoi, Dostoievski, Kavafis, Baudelaire, dar si din Iaru, Cartarescu, Mugur, Cezar Ivanescu, Nichita Stanescu, Gheorghe Azap s.a., capatai o oarecare siguranta. La intrarea in foisor, pe o scindura groasa, rupta dintr-un gard si care se clatina in bataia vintului, cu vopsea verde era scris un text: ATELIER DE MACINAT CUVINTE – Morar: Dan DAVID. Si cu litere mai mici: „In acest Pod cu fin hodi­nind si lacrimind naduseste un drak de inger, care este sin­gurul proprietar de nebunie universala".

Din foisor, o usa mica dadea intr-un pod cu fin, fin nu prea era, doar niste soareci si vreo doi-trei motani tolaniti pe maldare de manuscrise. De un caprior putrezit atirna celebra masca, iar sub masca – o mogildeata de paie, cu ace infipte in ea. Pe o placuta de tabla prinsa de sperietoare era scris: „Poetul Dan David si umbra sa". Dupa „umbra", poetul pusese un punct, noi ii adaugam cifra opt culcata pe orizontala, ca semn al eternitatii si infinitului.

Nu stiu ce s-a ales astazi din Moara de macinat cuvinte. Stapinul ei a plecat demult dintre noi.

Proprietarul de nebunie universala nu mai exista. A ramas din el, in constiinta noastra, o tulbure imagine, care in loc sa se risipeasca, se amplifica in timp, luind forma unui Pod de fin pe cit de indepartat, pe atita de nostalgic…