Mi-e sila!

Te poti compromite in fel si chip. Ma refer aici la persoanele publice, cu notorietate (nu intereseaza pe nimeni daca pirlitii de noi, oamenii obisnuiti, ne compromitem, dar asta-i alta problema). Te poti compromite ca pastorul Tökés, printr-un divort cu scandal. Marturisesc ca nu prea il aveam la inima pentru atitudinile lui vadit antiromanesti. Cu toate acestea, pastram o bruma de respect in ceea ce-l priveste, luind in seama ceea ce a facut in ’89. Insa am citit declaratiile unor martori de la procesul de divort al pastorului de sotia sa Edith. Un amanunt il face sa fie definitiv compromis, cel putin pentru mine: traia despartit de sotie, nu comunica cu ea decit prin scrisori, in care ii cerea sa justifice prin chitante orice kil de cartofi si orice sul de hirtie igienica consumate. Altminteri nu-i mai dadea bani. Faptul ca o insela cu nu stiu cite femei e marunt pe linga aceasta micime sufleteasca.

Pina si dupa moarte te poti compromite. „Performanta" o reuseste Adrian Marino, scriind o carte de memorii care, la cererea autorului, a aparut la cinci ani dupa moartea lui. E un caz ciudat de autodiscreditare postmortem. Acreala si ultrapreocuparea de sine ale autorului sint insuportabile. De exemplu, sa-l consideri pe sturlubaticul Mircea Dinescu, chiar daca n-o fi el chiar cheie de biserica, un „spirit malefic" e dovada unor carente morale nejustificate prin nimic, nici chiar prin anii de puscarie si oprelisti comuniste.

Alteori compromiterea e, ca sa vorbim ca filosofii, apriorica. Bunaoara, avocatul Sergiu Andon, cel care il apara pe Felix-Voiculescu, facind din negru alb si din alb negru. Compromiterea e insasi natura lui, amestecata cu abjectia… apriorica, cu o ciltoasa rea-credinta, cu rutina vicleniei de bara. Ascultati-i cu atentie minciunile alambicate la tv si veti simti cum omul acesta nu mai poate scapa de el insusi, se ineaca precum un betivan in propria-i voma. Necazul e ca sint multi „andoni" in justitia romana, iar acestia sint, vai, „smintina si temeiul Romaniei", cum ofta bietul Eminescu. Se tot pling de ingerintele si presiunile politicului, dar si ei se grabesc sa fie presati si „stimulati" ca mireasa la pat.

Te poti compromite si insotindu-te cu cine nu trebuie. Mircea Geoana, de pilda, s-a ingurluit cu Vintu si l-a costat scump. In general, la noi exista acest mod de cuplare impotriva firii intre politicieni, procurori, interlopi sau curve de lux: isi boteaza copiii unii altora, chefuiesc laolalta smenari, cocalari si politari, somitati si nulitati, mina in mina, cei cu hotia romana. E o fratie vesela a compromiterii – inventie, pare-se, romaneasca. Astfel, compromiterea a ajuns sa fie receptata de multi, de mult prea multi ca ceva normal sau, in orice caz, benign, scuzabil, „da, oameni sintem!".  

Tot asa de nenorocit de normale au devenit compromiterile facute de altii. In ultimii 20 de ani am inventat si compromiterea institutionalizata – cu CNSAS. Scena e aceeasi, a intrat in rutina mass-mediei: pe scarile institutiei apare (apareau) Mircea Dinescu sau Cazimir Ionescu in fata reporterilor si incepe "sa dea in git" pe unul sau pe altul, majoritatea intelectuali de marca. Pe ce criterii se fac aceste deconspirari (si implicit compromiteri) cu tiriita? Care sint prioritatile, motivatiile, finalitatile? Nimeni nu stie. Uneori se intrevede comanda politica, cum a fost in cazul Monei Musca. E mai mult ca sigur ca Tariceanu sau vreun linge-blide de-al sau s-a implicat aici. Alteori sint rici personale, razbunari mizerabile…

In general, totul e o mare mizerie. Au trecut 21 de ani de la schimbarea regimului, iar noi continuam sa discreditam fara criterii oameni pentru lucruri intimplate acum 30 de ani si mai bine. In tarile vecine noua, foste comuniste, s-a incheiat de mult acest proces rusinos si oamenii isi cauta de treaba fiecare la locul sau.

O sa mi se spuna ca ii apar pe turnatori, ca pactizez cu profitorii regimului trecut. Dar care dintre noi poate sa arunce cu piatra? S-apoi, cine poate evalua drama alegerii lui Ioan Grosan, de exemplu, intre a continua facultatea si colaborationism? Cine ii poate aprecia angoasele vinovatiei, povara responsabilitatii unui gest de tinerete? Nimeni nu ma va putea face sa pun semnul egalitatii intre motivatiile, implicatiile, firile umane, consecintele unei colaborari, intre ciripitorul voluntar si cel batut, santajat moral, familial, profesional pentru a semna un angajament, intre profesorul care-si piraste meschin colegul ca citeste pe Nietzsche sau valutistul care-si piraste „prietenasul" ca vrea sa fuga peste hotare, sau preotul care toarna la Secu cele auzite la spovedanie, dar are in spate spectrul unui tata legionar. A judecat vreodata CNSAS toate acestea? Nu. A pus in balanta faptele lui Grosan: cind a semnat angajamentul, cind a refuzat apoi colaborarea si dupa aceea, in anii nostri? Nu.

Sigur, il pot intreba si eu pe Ioan Grosan (imi iau acest drept, ca unul care ii iubesc pur si simplu scrierile): de ce, domnule Ioan? In 21 de ani ai avut posibilitatea sa recunosti, sa spui adevarul si sa-ti ceri iertare. Ti-am fi dat-o, domnule Ioan, ca romanii au inima larga, domnule Ioan! Dar ai tacut. De ce, domnule Ioan?

Insa sentinte eu nu pot sa dau. In problemele acestea fiecare e singur cu Dumnezeu si isi da siesi condamnarea.

Inca un lucru. Procesul comunismului nu i-a cuprins, in primul rind, pe cei care au fost artizanii importului de sovietizare a Romaniei, ofiterii si subofiterii vigilenti ai Securitatii. Ei, schingiuitorii si deformatorii de constiinte, tortionarii dovediti cu acte, stau linistiti ca niste pensionari onorabili care si-au aparat cu devotament patria. Turnatorii sint discreditati, in direct si la o ora de maxima audienta, iar tortionarii isi privesc cu zimbet ticalos, la televizor, victimele de atunci si de acum. Cind ofiteri ori informatori ai Securitatii, multi inca aflati sub acoperire, deci in imposibilitatea ca CNSAS sa le prezinte dosarele, ocupa cele mai mari functii ale puterii politice si executive din Romania anului 2011, deconspirarea trunchiata a unor colaboratori ai Securitatii din zona culturii este o imensa diversiune. Iata de ce mi-e sila.