Mircea Cartarescu si poemele amorurilor sale

In perioada "glorioasa" a anilor optzeci, am vazut la cinematograful "Victoria" din Iasi un film (nu retin exact titlul, nici regizorul) in care un pictor inventase o noua pictura – pictura muzicala. Personajul – interpretat excelent de Paul Newman – cinta la un fel de orga electronica si la fiecare nota tisneau din tuburile de otel ale acestei orgi culori de diferite nuante, in functie de partitura si temperamentul protagonsitului. Pictorul, interpretat de Paul Newman, picta cintind arii din opere, simfonii de Beethoven, bucati de Bach, Mozart, Ravel, muzica de jazz. Culorile tisneau din tuburi pe tablouri de dimensiuni impresionante, aflate la citiva metri in fata orgii, se scurgeau pe pinza intr-o compozitie cromatica bizara, dar totusi armonioasa, ce amintea intr-adevar de muzica. Poezia lui Mircea Cartarescu imi aduce aminte de aceasta pictura muzicala intens colorata. Poemele lui sint ca niste tablouri de dimensiuni mari executate cind cu pasta groasa, cind cu tempera, si, mai rar, in acuarela. La terminarea frescei, pictorul Mircea Cartarescu, pentru a soca si mai mult cititorul, azvirle in tablou oua de gainusa, care se sparg si se scurg peste figurile creionate din fuga condeiului…. Pictura ce rezulta prin astfel de mijloace este un haos bine dirijat, executat cu luciditate si ostentatie.

Mi se pare ca intr-un raspuns la o ancheta despre poezia anilor ’80, Cartarescu spunea ca pentru a fi receptata noua generatie trebuie sa treaca cel putin 5-10 ani. Cititorul fiind de obicei refractar la orice nou tip de poezie. Gustul lui cedeaza (evolueaza) abia dupa ce critica si mass-media si-au spus cuvintul. Poezia lui Mircea Cartarescu si – in general – a poetilor de la Cenaclul de luni nu socheaza neaparat prin noutate, ci prin discursivitate. Printr-o retorica a realitatii exacerbate pina la dimensiunea absurdului.

Ceea ce au incercat poetii anilor optzeci (in special cei din Bucuresti) a fost sa con­verteasca limbajul eminescian al poeziei romanesti in limbaj caragialean. Adica sa opuna eminescianismului caragialismul. Spi­ritul din Muntenia este mai legat de cotidian decit, de pilda, cel din Moldova. De aici, apetenta celor din capitala pentru caragialeanism, pentru caricatura si parodie. Bucurestii apartin balcanismului, sint un oras scos parca din paginile marelui Ion Luca Caragiale, dar si a altor scriitori de marca, mai vechi si mai noi, incepind, sa zicem cu Nicolea Filimon si terminind cu Eugen Barbu. S-a schimbat doar decorul, fauna umana a ramas aceeasi de pe vremea Fanarului. Aici, cred, ca-si gasesc si radacinile Levatului cartarescian.

Am schitat aici doua dintr-o multitudine de directii ale liricii optzeciste, eminescianismul (continuat in spirit, nu in literara lui, am aici in vedere latura grava a poeziei, nu versificatia) si caragialeanismul, pe care sper sa le pot dezvolta cindva.

Imbogatirea limbajului poetic se poate face prin putine cu­vinte sau prin multe. Mircea Cartarescu lucreaza cu multe cuvinte si din diferite domenii. S-a vorbit despre similitudinea lui cu T. S. Eliot. Dupa parerea mea, Cartarescu vine din Joyce, cel din Circe (vezi Ulise, voi. II) si din Finnegans Wake. "Amorurile sale" sint de fapt niste reverii ale lui Leopold Bloom, cel care poarta in buzunar 1 kg de rinichi de vitel invelit in ziar si merge spre casa, clatinindu-se pe doua carari, cu gindul la amorurile doamnei Molly. Poemul La opera, din volumul Poeme de amor aminteste clar de tehnica lui Joyce din fragmentul Boii soarelui. Se pare ca James Joyce a influentat/potentat nu numai proza, ci si poezia acestui secol.

Georgicele, unul din ciclurile cele mai bune ale lui M. Car­tarescu, sint de fapt niste parodii plastico-muzicale compuse dupa muzica lui Antonio Vivaldi, Anotimpurile, si interpretate la trombon. Transpuse pe pinza, par pictate cu tus si cerneala violeta, iar pe alocuri cu frisca si sos. Sint vioaie, au ritm alert, fiind scrise, ca sa zic asa, intr-un stil haios. Iata cum arata un tablou de iarna din acest ciclu : "Filmata din elicopter iarna apare intr-un prim-plan atit de intens / ca i se vad broboane de sudoare scurgindu-se / intre lujerii iesiti din brazda / priveste zapezile cala­toare se intorc in escadrile din tarile calde / pe cind taranul cu o sosea asfaltata / in jurul gitului, freaca parbrizul aburit / al cerului, pina ies stelele…" (Georgica a Vll-a).

In Georgice, taranii lui Mircea Cartarescu – ciudate figuri mineralo-vegetale asamblate intr-o natura hipertehnicizata – ies si privesc pe cimp "rimele rujate proaspat", scot din brazda "pinze de paul klee", se tem de "moartea cu coasa de ziar" (versul ne trmite cu gindul al volumul lui Mircea Dinescu, Moartea citeste ziarul, aparut insa cu zece ani mai tirziu), care fosneste sinistru prin "iarba cosmetica"; au "case de azbest / cu un ochi la sud si cu gura spre cer", isi ingradesc batatura (din talpi? din palma? – n.n.) "cu un gard de reclame si maracini", primesc soarele "in conserve" (de peste? – n.n.) etc, etc. Georgicele sint alcatuite dintr-un ciclu de 12 poezii, numarul lunilor anului.

Poezia Iui Mircea Cartarescu e ca un bal mascat, unde bar­batii sint deghizati in femei, iar femeile in barbati. Mastile nu lipsesc si lumea se clatina cind intr-o parte, cind in alta, apropiindu-se si indepartindu-se ametitor, ca intr-un ochi de om beat. Travestiul merge pina acolo ca barbatii si femeile se confunda. Barbatii isi insurubeaza pe trup sinii si solduri false, iar femeile isi scot sinii si ii lasa la garderoba. E o lume stri­denta, stridenta la maximum, fisneata, flecara si fara nici un Dumnezeu.

Conu Trahanache danseaza cu Vetuta si conu Dandanache cu magistrul Catavencu. Iar Ghita, cer iertare cititorului ca fac aici un calambur, guita pe polita, linga Cetateanul turmentat, ce se porneste pe cintat. Pot fi vazuti tot felul de fani, tot felul de dame si damute. Toti se imbratiseaza, se pupa si arunca palarii si bastoane in aer. Poetul insusi danseaza printre ei in chip de Rica Venturiano, declamativ si afectat, cu monoclu pe ochi si mustati in furculita. Este un fel de spectacol Mauppets, regizat dupa schitele lui Ion Luca Caragiale, o opera bufa, unde prota­gonistii se busesc in culise si vin sa se pupe pe scena. Un spectacol absurd, cu personaje hazlii si demontabile, care se pot constitui si reconstitui in o mie si una de Muri, purtind o mie si una de fatete, un fel de cub Rubyk al Bucuurestiului, unde cubuletele sint personaje vii, iar cubul intreg capitala. "Zepeline lungi planau peste piata Bucur-Obor/ erau ochii tai lungi, vazuti prin retrovizor./ Cine mai vazuse glisind uriase, atita de-aproape/ zepeline cu gene, cu cearcane, cu fard albastrui peste pleoape?"

Avem de-a face cu o dilatare a realitatii, cu o hiperbolizare a ei, cu o extindere a microcosmosului in macrocosmos. Acesta e procedeul pe care Mircea Cartarescu l-a descoperit si l-a explotat artistic in poezie, si apoi l-a extins, mai tirziu, in proza, pina la dimensiuni halucinante. Daca in poezie, unul din modelele de la care pleaca versul sau e opera lui Caragiale-tatal, in poza modelele sint opuse, poetul paropiindu-se in Visul sau in Orbitor mai degraba de Mateiu sau de Macedonski, dar si de Marcel Proust sau de Robert Musil, nu neaparat prin stil, cit prin grandoarea proiectului.

In Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu noua, regretatul Radu G. Teposu il incadra pe Mircea Cartarescu la capitolul "Cotidianul prozaic si bufon". Cotidianul lui Mircea Cartarescu, nu e prozaic, ci spectaculos. Ochiul autorului e insetat nu atit de introspectia in sine, cit de imaginea unui eu inchipuit care se revarsa ca o imensa cascada de lumina peste lucruri, creind, prin reverberatii, in caderea sa paradisuri artificiale si curcubee metaforice neasteptate.