Caută 
3 MIN
Intr-una din zile mi-am facut timp pentru o plimbare mai acatarii. Cu pasi domoli, cu respiratia profunda si regulata, cu ochii pregatiti pentru inregistrare, cu buna dispozitie pentru a-mi proteja sistemul nervos, bat stradutele inguste, prost intretinute si cu mari carente privind curatenia.
Ciinii ma saluta mai mult sau mai putin amical, oamenii ma privesc cu interes si pisicile imi taie calea frecvent.
Una cu alta si altele creeaza imaginea idilica a unei mahalale clasice, chiar daca unele antene parabolice sfideaza locul si timpul. In ciuda chestiilor de tot felul, criticabile in totalitate, simteam un farmec aparte, aproape fascinant, venindu-mi mereu in minte Topirceanu, Creanga, Eminescu si multi altii, care au stralucit printre muritorii de rind ai acestor locuri.
Dintre cei care vietuiesc prin aceste periferii, unii se ridica tacuti la inaltimi si apoi se intorc stralucind meteoric, uimind lumea pentru o fractiune de secunda sau de veac.
Spre deosebire de gobaile care scurma in drum, nesimtite si total lipsite de respect pentru demnitarul ce le onora cu prezenta, ciinii, fiinte nobile, inteligente si grijulii cu teritoriul aferent lor, salutau zgomotos intrusul si, cind acesta li se adreseaza cu suficient respect, se potolesc ca prin farmec. Unii chiar dau din coada si sint gata sa converseze in orice domeniu pe care doresc eu sa-l abordez.
– Mai, frumosule, asa-i ca te plictisesti? Te-au legat si te tin in plin soare si nici apa in castron nu ai…
Ochii imi spun ca a inteles totul si felul cum ma priveste imi certifica faptul ca mi-am mai facut un prieten.
– Vorbesti cu ciinii, dom’ primar?
In spatele meu statea un zdrahon nespalat, neras si cu dintii, putini citi i-au mai ramas, negri ca smoala. Duhnea ingrozitor. Avea bratele goale si cu multiple tatuaje. O inima strapunsa de o sageata sub care scria "Ana" mi-a atras atentia.
– O mai iubesti?
– Pe cine?
– Pe Ana, cea de pe brat.
– Da-o in p… ma-sii. O curva.
– Zau?
– Da.
– Dar Maria, aia cu jumatate de corp peste, adica sirena, tot curva?
– Tot. Da-le in p… ma-sii.
– Ma rog, treaba matale. Dar eu nu mai sint primar.
– Dar tot boier mare sinteti…
– Da, sint.
– Am un necaz, nu ma puteti ajuta?
– Cu ce?
Ma gindeam c-o fi somer si vrea serviciu, cine stie? Omul insa ma surprinde total.
– Ajutati-ma cu un ban. Sint bolnav, pentru medicamente.
– Ce te doare?
– Capul, burta, ficatul…
– Valeu, hai sa-ti cumpar medicamente, ada repede reteta.
– N-am reteta. Am eu bani de doctor?
– Atunci?
– Dom’ primar, un ajutor. N-am serviciu, n-am somaj, mor de foame.
– Dar vrei sa muncesti?
– Da.
– Atunci poti sa ma ajuti in gradina?
– Sigur.
– Poftim adresa. Cind vii?
– Miine la ora 7. Dar un avans, pentru azi…
Ii ofer omului citiva lei, nu prea multi si repet ca-l astept la ora 7.
– Vai de mine, cum sa nu vin?
Imi continui drumul si nici nu mai dau replica unui vecin care ma avertizeaza:
– I-ati scapat mult? Asta n-a lucrat niciodata. Un betivan care isi bate nevasta zilnic. Saraca Maria doarme in cotet cu gainile.
Numele femeii ma socheaza si nu ma pot abtine.
– Maria, sirena?
– Da, saraca.
Imi imaginez o poveste de dragoste intre cei doi, dar ma incurca Ana. Intreb curios:
– Ana a fost inainte sau dupa Maria?
– Dupa.
Sint contrariat si curiozitatea ma indeamna sa solicit amanunte:
– Omule, cum adica "dupa"?
– Ana este soacra-sa.
Ramin aiurit, buimacit, ametit.
– Iti bati joc de mine?
– Nu, deloc. Soacra-sa era tot o betiva ca si dinsul, se potriveau si aveau cam aceeasi virsta. Maria plingea si incasa bataie de la amindoi.
Plec fara nici un cuvint. In cap am notiunile de mahala, ciini, gaini, soacre, sirene, batai, bautura si au plecat definitiv din capul meu Topirceanu, Creanga, Eminescu.
– Pe aici nu mai trec niciodata, spun fara convingere.
