"Natiunea" civica si "familia" cu doi tati

"Cultura mortii" e reprezentata, in Romania, de toti cei care ne sapa de la radacina. De la nastere. De la natiune.

In anii '90, intelectualii "societatii civile" au imbratisat in grup teoriile unor marxisti precum Benedict Anderson sau Eric Hobsbawm conform carora natiunile sint niste "inventii", niste "constructii" artificiale. Natiunea, spunea corul bine-cugetatorilor, e un rezultat al nationalismului, si nu invers. Unul dintre cei mai vocali suporteri ai acestei teze a fost un tinar istoric care scria in paginile Dilemei si care, purtat de valul demitizant si de aripile "ingerilor buni", a ajuns chiar ministru de externe, sarcina de care s-a achitat cu toata rivna la care te poti astepta de la un om pentru care statul-natiune pe care il slujeste e doar o fictiune, un construct ideologic daunator.

De la aceasta respingere totala a natiunii, vechii intelectuali de stinga deveniti intre timp intelectuali de "dreapta" au trecut la o pozitie mai nuantata. In loc sa respinga fatis un concept sau o realitate, o redefinesc. Astfel, daca natiunea a devenit intre timp acceptabila, acest lucru s-a facut doar cu pretul redefinirii ei, cu pretul unei operatii de schimbare de identitate. In loc de natiunea etnica, ni se da voie la "natiunea" civica. Traditia nationala, specificul national, eroii istoriei nationale, constiinta unei origini comune, toate sint, in continuare, fasciste. Natiunea si nationalismul de acest fel sint in continuare considerate naziste ("Blut und Boden"), totalitare, tribale. Dar "nationalismul" civic e bun: "Nationalismul trebuie sa fie patriotism, identitatea etnica trebuie sa fie prelucrata public ca identitate politica".

Ajunsi aici, se cade sa ne oprim pentru a analiza situatia. Daca natiunea ("identitatea etnica") e o realitate, atunci nationailismul civic ("identitatea politica") trebuie sa fie o expresie a acestei realitati. Daca natiunea exista, atunci nationalismul nu e decit o expresie a legaturii sincere dintre o persoana si natiunea lui. Una din expresiile acestei legaturi e si nationalismul civic, adica apararea rinduielii, ordinii constitutionale si institutiilor care ajuta la perpetuarea si inflorirea natiunii. Dar nationalismul civic nu poate fi gen, ci doar specie a nationalismului. Asa cum familia nu poate fi redusa la un contract, pentru ca exista legaturi afective, teluri, libertati si responsabilitati care nici macar nu pot fi aproximate de vreun contract civil, astfel nici natiunea nu poate fi redusa la structura (infra- sau supra-) ei juridica si nici nationalismul nu poate fi citit in simpla cheie civica. In masura in care nationalismul civic e o expresie a culturii nationale, in masura in care ordinea politica e legata de o rinduiala socio-culturala, nationalismul civic are de a face cu un specific national, cu un mod de a fi, cu o realitate nationala. Nationalismul civic poate, deci, sa fie un mod de a fi nationalist, adica de a-ti iubi natiunea, dar nu singurul, si nici principiul tuturor celorlalte manifestari ale iubirii de natiune.

Dar daca nationalismul civic e o expresie a unei realitati nationale, atunci nationalismul civic e un mod de a apara legal-institutional acea realitate nationala. Astfel, nu poti pretinde ca esti adept al Uniunii Europene de dragul natiunii romane. Uniunea Europeana nu e Europa. Nu e vechea Europa. Uniunea Europeana e un organism supranational al carui scop e acela de a distruge natiunile europene. Si face acest lucru ideologic - distrugind nationalismul ca expresie a iubirii de natiune - si practic - prin politici imigrationiste care distrug realitatea nationala si prin rapirea de atribute ale suveranitatii statului national. Ca atare, a te declara adept al UE si patriot e ca si cum ai spune ca il sustii pe Stalin de dragul armoniei sociale sau ca il votezi pe Hitler din cauza ca sustii multiculturalismul.

Ca natiunea e o realitate mai veche decit modernitatea care a "inventat-o" au dovedit-o studiile, ignorate in Rominia, unor istorici si sociologi seriosi precum Anthony Smith, Adrian Hastings, Colette Beaune sau Susan Reynolds. Ca natiunea e o realitate care a supravietuit atacului "elitist" asupra ei o dovedeste graba cu care imbratiseaza retorica nationala liderii nostri politici si de opinie atunci cind intra in campanie electorala (vezi articolele despre Basarabia scrise de niste oameni pentru care Basarabia nu ar trebui sa insemne nimic, pentru ca legatura noastra cu Basarabia e etnica, nu civica).

Blocati conceptual undeva pe la nivelul anilor '60, preferind politia politica polemicii de idei, dispretuind tot ce e romanesc, ortodox sau "pasunist", gardienii nostri ideologici vor lua poate aminte la cuvintele cuiva pe care pretind ca il respecta, Papa Ioan Paul II, care sublinia ca: "Familia si natiunea sint societati naturale, si nu produsul unor simple conventii. De aceea, nimic nu le poate inlocui in istoria umana. De exemplu, natiunea nu poate fi inlocuita de Stat, chiar daca natiunea tinde in mod natural sa isi croiasca un Stat, asa cum vedem din istoria natiunilor europene. (...) Inca si mai putin putem identifica natiunea cu asa-zisa societate democratica, de vreme ce ele sint doua forme de ordine diferite, desi conectate intre ele. Societatea democratica e mai aproape de Stat decit e natiunea. Si totusi natiunea e temelia pe care se cladeste statul".

Dragostea de patrie, adica de patrimoniul material si spiritual, de pamintul si de cultura lasate noua mostenire de parintii nostri, nu e totuna cu "patritismul/nationalismul civic/luminat" care are in vedere doar apararea ordinii constitutionale si salvgardarea "drepturilor omului". Daca ar fi asa, atunci "nationalismul civic" nu ar fi mai mult decit imbratisarea ultimelor teorii constitutionale si ideologii politic corecte la moda, care, toate, promit sporirea "egalitatii" si "fraternitatii" dintre "indivizi". Ca nationalismul are de a face nu doar cu viitorul, ci mai ales cu trecutul, deoarece trecutul ne confera identitatea, e exprimat de Papa Ioan Paul II astfel: "Daca ma intrebati unde apare patriotismul in Decalog, va voi raspunde fara ezitare: patriotismul apare in a patra porunca, care ne obliga sa cinstim pe tatal si pe mama noastra" (Pope John Paul II, Memory and Identity, New York, Rizzoli, 59-87).

De ce sa ne miram, deci, ca vajnicii luptatori pentru "drepturile omului" care vor sa distruga natiunea si patria sint aliati sau identici vajnicilor luptatori pentru "drepturile omului" care vor sa distruga familia. De ce sa ne miram ca, intr-o epoca in care copiii si natiunile se nasc si pier in eprubeta, ideea unei legaturi "de singe" intre noi, cei de azi, si stramosii nostri e demonizata. De ce sa ne miram ca, intr-o epoca in care ne sint batjocoriti stramosii, religia si traditiile, jurnalisti precum Rafael Udriste sau Claudiu Tirziu, sustinatori ai drepturilor familiei, primesc amenintari cu moartea precum acestea: "Anuleaza marsul familiei sau vei plati cu viata. Sintem cu ochii pe tine. Satan sa te aiba in paza" (http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html).

"Cultura mortii", denuntata de Papa Benedict XVI nu se refera doar la Occident si nu are in vedere doar euthanasia, consumismul si avortul. "Cultura mortii" e reprezentata, in Romania, de toti cei care ne sapa de la radacina. De la nastere. De la natiune.