Caută 
4 MIN
Daca despre Istoria… lui Nicolae Manolescu se scrie inca precaut, cu grija pentru vatuirea obiectiilor, chiar daca lucrarea este, in ansamblul ei, un esec, despre cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane, aparuta anul trecut la editura Cartea romaneasca, opiniile au fost si pro, si contra. Pe de o parte, subiectul este sensibil si lezeaza spiritele conservatoare, pe de alta sinteza, cu toate hibele ei, si-a adjudecat cam toate premiile de pina acum, fiind declarata, de Romania literara, cartea anului 2008. Cind apar astfel de carti, cu ambitii foarte mari, incerc sa-i provoc si pe cititorii Ziarului de Iasi care nu au apucat sa parcurga respectivul volum sa o faca. Nu din interes profesional, ci din curiozitate intelectuala.
Despre ce e vorba de aceasta data? Eugen Negrici constata ca operam consecvent cu imagini datate, cu mituri, pe care el incearca mai intii sa le detecteze, pentru a le dinamita sistematic. Or, la temelia literaturii autohtone stau astfel de mituri, majoritatea fiind legate de "fragilitatea fiintei nationale". Cum aceste constructe ale imaginarului dau in vileag "angoasele colective", tentativele de relativizare a lor vor parea unora mostre de cinism. Teza de la care porneste Eugen Negrici este una corecta intru totul: lipsa de organicitate a literaturii romane. Conform acestei constatari pe care autorul o argumenteaza cu zeci de exemple, viziunea corecta ar fi sa intelegem istoria literaturii autohtone "ca pe o lupta cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului si ca pe o infruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul". Altfel spus, e vorba de acele presiuni, de cele mai multe ori de factura ideologica, politica, carora literatura nu a reusit mereu sa le faca fata. "Piosenia globala", "postura statornic admirativa" sint doar citeva dintre atitudinile pe care criticul le detecteaza la nivelul receptarii, fie aceasta si autorizata. La noi, scriitorii s-au bucurat pentru multa vreme de un statut privilegiat, fiind canonizati asemenea unor sfinti. Li s-au atribuit tot felul de roluri straine, de fapt, de misia lor, de la cel al eroului civilizator, la cel de "parinte intemeietor" ori la cel de "director de constiinta". Un atac la opera unui scriitor unanim acceptat a fost perceput, adesea, ca o violare a fiintei nationale. Scriitorii au devenit idoli ai tribului, adorati cu patima intr-o permanenta tentativa de a impune un set de valori perene, asupra carora nu incape negociere, care sa legitimeze cumva o anumita traditie spirituala a natiunii.
Cum ar trebui sa arate, dupa Eugen Negrici, o istorie a literaturii romane? Oricum, numai sa nu opuna o imagine a continuitatii si sa nu inventeze, dintr-un complex de inferioritate, un trecut glorios. Criticul incearca sa demonstreze (si, in mare, reuseste) ca nu avem o literatura veche, ci doar aparitii izolate, fara ecou in epoca si ca, de fapt, nici macar nu exista cadrul necesar formarii unei astfel de literaturi. Prin urmare, a discuta despre un umanism romanesc ori despre un baroc autohton, ca sa nu mai pomenim despre o Renastere valaha sint semne de lipsa a luciditatii, de manipulare a unor opere accidentale, extrase abuziv din contextul lor specific. Absolut corect. Ba, merge mai departe Eugen Negrici, nici romantismul nu s-a manifestat ca atare la noi, Eminescu fiind singurul scriitor in opera caruia se pot detecta, cu certitudine, semne ale ideologiei romantice, dar si asta cu intirzierea proprie culturii noastre. Modernismul sau postmodernismul, onirismul sint si ele simple tendinte calchiate, fara acoperire reala in planul realitatii. Abia primul val avangardist ar purta semnele modernismului, in acceptia lui Hugo Friedrich. Ce ne mai ramine, te poti intreba. O serie de opere izolate, care confirma teza lipsei de organicitate a unei literaturi care s-a situat mereu in goana complexata dupa sincronizarea cu celelalte literaturi si care nu a intrat niciodata in dialog deschis cu principalele miscari tectonice din literatura europeana.
Problema este ca toate aceste demitizari se opereaza cu o vizibila placere de a taia in carne vie. Indragostit de teza sa, Eugen Negrici regreta ca literatura romana nu este atit de lipsita de consistenta pe cit ar fi meritat cartea pe care o scrie. Exista anumite exagerari pe care, cu vizibila placere, criticul le comite, pentru a-si acoperi teza. Uneori, atitudinea este teribilista, el dorind cu orice pret sa-si apere viziunea propusa. Astfel, unii scriitori de certa valoare sint minimalizati si coboriti de pe soclu, doar pentru a confirma ipoteza ca, din inertie, ei au fost supraevaluati. Or, se poate sa fi fost chiar asa, doar ca efortul de a ii minimaliza nu rascumpara nicidecum excesul de interpretare anterior. E cazul unor Blaga, V. Voiculescu s.a. Oi fi eu mai conservator, dar nu sint de acord cu o prea aspra judecata, deloc argumentata, cum este aceasta: "Morometii este un roman de tinerete, linear, cronicaresc, bolovanos, respectind regulile realismului, fara nici o ambitie constructiva si cu destule neglijente". Epoca interbelica, e drept ca abuziv idilizata, este brutal demitizata astfel: "Daca ne referim la kilometrul patrat avind la centru Capsa si Oteteleseanu, in care aveau loc mai toate legendarele evenimente si infruntari culturale ale Romaniei, si luam in calcul proportia socanta de analfabeti aflati la baza piramidei, vom avea o imagine realista a potentialului intelectual al epocii". Nu e cam aspru verdictul? Bineinteles ca este, dar teza, fermecatoare, ce-i drept, se cerea demonstrata, sustinuta, iar autorul ei o face cu orice pret. Operatia este reusita, doar pacientul a decedat in cursul ei. Numai ca, de aceasta data, pacientul este chiar literatura romana.
In orice caz, Iluziile literaturii romane este o carte care incita, in bine sau in rau. Iar interesul ei depaseste, cu siguranta, documentarea strict profesionala a profesorilor de literatura (pusi in situatia de a confrunta astfel de opinii cu cele cuminti, conventionale din manuale) sau a atit de inactualilor critici literari.
Publicitate și alte recomandări video
