Oportunisme

 Totul a inceput cam spre toamna trecuta, topirceanian, „ca o boare / pe deasupra viilor". Sau marinareste: corabia incepuse a lua apa si sobolanii au fost primii care au parasit-o. Niciun fel de conotatie negativa in aceasta asociere: studii (mai mult sau mai putin) recente au demonstrat ca sobolanii sunt printre cele mai inteligente animale, daca nu cumva cele mai. Oportunismul lor e benefic fie si prin faptul ca atrag atentia asupra unui iminent pericol. In mare fiind, sobolanii se duc pe cea mai apropiata corabie. In politica, se duc nu doar la cel mai apropiat, dar mai ales la cel mai fortos partid. Aici nu mai e vorba de supra-, ci de o vietuire comoda si oportuna. Daca au avut, cumva, candva niscaiva principii, acestea au fost repede puse intre paranteze, mai mult inca: sterse cu buretele, precum creta pe o tabla cu materii pestilentiale; sau cu mouse-ul pe o pagina virtuala, plina de servituti. Simptomatic e faptul ca oportunistii nu tac ca porcu-n popusoi (porcul: alt animal simpatic si inteligent, victima nemeritata a ironiei bipede), ci incep sa devina extrem de vocali. Este ceea ce s-a intamplat si cu o distinsa doamna europeana, care s-a trezit – dupa ce tocmai trecuse pe un alt ponton – sa-i tina lectii deschise lui MRU. Daca tacea, filosoafa ramanea. Dar ce-a patit dumneaei de la forumisti, cu nimeni n-o imparti si n-o impartasi, fiind de mai mare rusinea.

Nu sunt de acord cu limbajul, era sa zic de peluza, dar la peluza (cand frecventam stadionul) am auzit cele mai pitoresti vorbe de duh, acolo pana si injuraturile ori insultele erau atat de frumos ambalate, incat pogorau asupra adresantilor (arbitri, jucatori adversi) ca niste mangaieri. Asadar, este inadmisibil (ca, pre cat se vede, tolerabil) apelul la insanitati si abjectii spre a desfiinta pe cineva, cu atat mai mult cand e vorba de o femeie; chiar de o femeie frumoasa. Am observat mai demult sfanta manie ce ii anima, deopotriva pe barbati si pe femei, impotriva femeilor frumoase si, cumva, intangibile. Ele devin imediat: tampite, proaste, curve. Sa nu se creada ca aceste etichete sunt puse doar – delicat vorbind – de cei de la periferia societatii. Exista o mahala intelectuala, pe cat de intolerabila in optiuni, pe atat de inventiva in insulte. Am asistat de multe ori la astfel de scene, unele produse de amici de-ai mei. Sub imboldul unei de nestavilit indignari, se bateau calicii la gura lor si, vai!, deveneau de nerecunoscut. Nu ma exclud nici pe mine, cel de la varste mai fragede, de la astfel de derapaje; ma amagesc cu faptul ca, intre trimp, am devenit ceva mai tolerant. Nu stiu daca si mai intelept.

Prin anii ’90 era moda scrisorilor deschise, pe cele mai neasteptate teme, motive, probleme, dileme. Erau, realmente, situatii de urgenta (politica, sociala, culturala s.a.m.d.), dar si chestiuni de interes local sau particular, la care se cerea sprijinul or, dimpotriva, se denuntau favorurile unor autoritati. Aparusera, ca ciupercile dupa ploaie, tarabele, toate pietele si strazile Iasului erau flancate de aceste veceuri publice… de unde se putea cumpara orice. Ne-am plantat si noi, cei de la „Cronica"… straveche, un astfel de chiosc, exact pe esplanada din Piata Unirii (in statia auto). Se vindeau ziare, reviste, carti, tigari si, desigur, toata gama de dulciuri, racoritoare, intaritoare. Afacerea mergea binisor, dar intr-o noapte chioscul nostru – ca si al altora – a disparut, literalmente, cu toata marfa din el. Fusese saltat de „Citadin" si dus, impreuna cu celelalte, intr-un depozit de la marginea orasului. Plin de indignare, am compus o „scrisoare deschisa" adresata primarului, proaspat ales, Emil Alexandrescu. Cum sa ne faca el o asemenea figura?, ma intrebam. Il sprijinisem in alegeri, sarbatorisem, impreuna cu toti scriitorii si ziaristii, victoria si acum, poftim!, ne taia craca (o crenguta, de fapt) de sub picioare. Pe Emil il stiam din studentie, il admirasem ca fotbalist (realmente, un mare talent), mai apoi am jucat frugale partide de sah impreuna. Rememorand aceste intalniri, pornirea mea belica s-a mai estompat, asa ca, in loc sa fac publica depesa, m-am gandit sa i-o duc personal. M-a primit, a citit scrisoarea si s-a scuzat, elegant: „Nu stiam ca-i si chioscul vostru acolo…" Apoi s-a indreptat spre fereastra. Ningea cu fulgi mari, razleti, prima ninsoare a anului, prima lui ninsoare, ca primar. Si ultima. In timp ce eu ma gandeam la soarta… chioscului, el a punctat,  nelinistit: „Ma intreb daca o sa-mi ajunga combustibilul, sa incalzesc orasul…" A mai discuta despre un amarat chiosc de ziare, ar fi fost frivol.

M-am lecuit de scrisori deschise si, dupa aceea, am fost mai atent la in / oportunisme. Nu fara „a-mi aduce aportul" la imprimarirea „conului" Simirad care, la inceputurile lui, a avut o buna prestatie, ca primar si ca politician, pentru ca, mai apoi, sa se orienteze dupa cum bate vantul… Prin ani, i-am sustinut mereu pe cei care aveau sansa a doua si-n care intuiam: deschidere spre valori europene, moralitate, integritate. I-am sustinut pe Ratiu, pe Campeanu, pe Constantinescu. Chiar si pe Iliescu, cand, in 2000, a ajuns in finala cu Vadim. Intre doua rele, am ales raul cel mai mic. Dar optiunea mea nu a fost la modul declarativ-desantat, ci s-a insinuat abia perceptibil, in texte nelipsite, cred, de simtul relativitatii si de o unda de (auto)ironie. Am fost / sunt surclasat de modul cum personalitati, unele autentice, ale vietii academice, stiintifice, literare cautioneaza, cu semnatura lor, persoane de o prestanta si prestatie cel putin indoielnice. Boala e mai veche, putem vorbi chiar de un reflex conditionat din vremurile cand se trimiteau „scrisori", adeziuni, sustineri pentru re-re-realegerea Tovarasului… Se vede ca naravul din fire n-are lecuire, din moment ce cam aceleasi persoane, ajunse acum la o varsta pe care ar trebui sa si-o respecte, dau, in continuare, cu „subsemnatul"… Si beneficiarii acestor indulgente dovedesc lipsa de respect fata de semnatari, unii dintre ei aflati intr-o precara stare somatica. Trebuie sa ai mult cinism (s-a intamplat in urma cu cativa ani) ca sa obtii „sustinerea" scrisa a unui Al. Husar sau a unui Constantin Ciopraga, cand acestia mai aveau doar cateva luni de vietuit.

Nu-i mai amintesc pe cei care s-au dat in stamba la recentele alegeri locale, ca mi-e jena… Chestia-i ca d-l Nichita nici n-avea nevoie de o asemenea etalare de solemne semnaturi. Era suficient ca CSMS a (re)intrat in Liga de elita… Fapt care se petrece – intamplator? – o data la patru ani…