Orient si Occident (I)

Occidentul a dominat in epoca moderna, impunand „domnia cantitatii" (René Guénon) si a rationalitatii. Acum, acesta pare sa se scufunde in propria-i splendoare materialista, in timp ce renasc vechile civilizatii orientale. Numai ca acestea nu mai sunt ce au fost in materie de spiritualitate, valorile si "valorile" occidentale reusind sa se insinueze in stravechile matrici hinduse sau daoiste si sa le modifice spiritualitatea. Cu exceptiile de rigoare, implantul occidental a prins in aceste civilizatii-continent, pervertindu-le, in sensul cultivarii unui mercantilism lacom si foarte pecuniar, de unde si sensul globalizarii. 

„Domnia cantitatii", despre care vorbea René Guénon, a ajuns si in Orient, devenind o caracteristica centrala a noii mentalitati, inclusiv in domeniul organizarii sociale. „Aceasta reducere la cantitativ traduce in mod riguros conditiile fazei ciclice la care a ajuns umanitatea (…) o tendinta care conduce in mod logic la capatul «coborarii» accelerate de la inceputul si sfarsitul unui Manvantara, adica in timpul duratei de manifestare a unei umanitati, cum este a noastra. Aceasta «coborare» nu este in fond decat indepartarea treptata de principiu, inerenta in mod necesar oricarui proces de manifestare in lumea noastra, punctul cel mai de jos imbracand aspectul cantitatii pure, lipsita de orice distinctie calitativa" (in Domnia cantitatii si semnele vremurilor, Humanitas, Bucuresti, 2008, p. 8).

Si totusi, Orientul se trezeste, ca un dragon dupa un somn de secole. Referindu-se la India, Heinrich Zimmer scria: „Maya isi manifesta forta prin universul rotitor si formele in desfasurare ale indivizilor. A intelege acest secret, a sti cum actioneaza el si a-i transcende, daca se poate, vraja cosmica – evadand dincolo de el prin straturile aparentei tangibile si vizibile si, simultan, in interior, prin toate stratificarile intelectuale si emotionale ale psihismului – aceasta e nazuinta conceputa de filosofia indiana ca fiind sarcina umana primordiala si finalmente incontestabila" (in Filosofiile Indiei, Humanitas, Bucuresti, 2012).

Vad doua surse si doua filiere civilizationale diferite din care se trag Occidentul, respectiv Orientul. Primul are la origini civilizatia atlanta, mai geometrica si tehnologica, transmisa mii de ani pe filiera egipteana, hermetica, poate si cea sumeriana si cea amerindiana (desi s-au gasit interesante legaturi intre Sumer, India si America precolumbiana), iudaica, apoi greaca, latina, crestina, templiera, rozacruciana, masonica, pana in actualitate. Al doilea are ca principala sursa civilizationala straveche scufundata Lemurie, sau continentul Mu, ai carui supravietuitori au pus bazele civilizatiei dravidiene, mai magico-spirituala si mai deschisa, asimilanta prin smerenie si puterea ideilor, inlocuita apoi in India de cea a arienilor indo-europeni, pana astazi. Nu-mi dau seama daca persii, cu maretul lor imperiu, vin pe aceeasi filiera, sau reprezinta o sursa originala zoroastriana, ori poate o „cale de mijloc", date fiind legaturile lor si cu grecii si cu indienii, ca si Islamul de mai tarziu, dar in mod cert aici, in Orient, mai avem cel putin o alta sursa straveche si originala de civilizatie, e vorba – desigur – de cea chineza.       

Orientalii sunt strapunsi mai adanc de ceea ce Baudelaire numea „varful ascutit al infinitului", al inaltimii de dincolo de inaltime si adancimii de dincolo de adancime. Filosofia sa e mai curand religie („ce nu gasesti in Mahabharata nu gasesti in toata lumea"), sau un mod de viata, si asta reprezinta in Rasarit o nevoie profunda; in timp ce in Apus, filosofia a devenit un fel de slujnica a cercetarii empirice, ea purtand ochelarii de cal ai normelor stiintei contemporane, cu metafizica cedand asalturilor ratiunii infailibile. In India, puterea e inca sfanta (Brahman), adica esenta vitala secreta a tot ce exista, e magica.. Vira, sau eroul, nu este barbatul de actiune, ca in Occident, ci sfantul, inteleptul, care devine stapan nu peste altii, ci peste el insusi.

Teza aceasta confirma ipoteza panspermiei civilizationale, adica a aparitiei cvasiconcomitente a mai multor surse de civilizatie si nu a unui inceput unic, raspandit mai apoi in patru zari. Elementele comune ale respectivelor surse sunt mai degraba imprumuturi ulterioare, decat expresia unei radacini unice. Relatia dintre ce doi poli este una contradictorie, dar si de complementaritate. Lumea in care traim este un spatiu al diversitatii, al polaritatii, al binarului. Sigur, ea trebuie depasita in cautarea unitatii. Dar, pentru aceasta, trebuie mai intai bine inteleasa.

Orientul e mai panteist, oral si sincronic, aici evolutiile sunt ciclice, in cerc sau spirala; Occidentul e mai analitic si diacronic, pretuieste mai mult cuvantul scris, litera, iar evolutiile sunt liniare. Orientul incepe cu zero, Occidentul cu unu. Dar asta nu inseamna ca Fiinta suprema nu e una, fie ca este numit Brahman, sau Elohim, Allah sau Dumnezeu. Tindem catre ea, dar in modalitati diferite. Ei bine, aici e rana cea adanca a Occidentului actual, unde disolutia sacrului e foarte avansata. O civilizatie lipsita de un liant spiritual-religios nu e posibila, prin urmare prevad disparitia actualei civilizatii occidentale. Timpul va rezolva aceasta problema intr-un mod implacabil. In ciuda implantului occidental, Orientul inca musteste de religiozitate, intr-un chip firesc, fara pacate originale si paradise pierdute, inca oamenii cauta acest summum bonum reprezentat de unirea cu divinul, in ei si dincolo de ei, si imortalitatea si asta inseamna ca omenirea mai are o sansa : Orientul revine la putere, care pentru ei este sfanta.