Patrie si patriotism

Avocatul Robu si-a invitat o multime de prieteni la masa. Nu le-a spus despre ce este vorba, dar eu am aflat, de la sursele mele de informatii, ca azi fiul sau se va logodi cu fata notarului Dinca. Fiul avocatului Robu este tot avocat si tocmai terminase armata. La fel, fata notarului Dinca era si ea tot notar.
Masa era organizata pe o imensa terasa umbrita, parca anume facuta de catre avocat.
Din intimplare sau nu, eu eram fata in fata cu tinerii logodnici, frumosi si destepti cum numai in vis… Ca sa nu se zica in lume ca nu stiu sa conversez, ca-s cam morocanos, incerc sa antrenez tinerii la vorba.
– Ei, Ducu, acum, ca te-ai achitat si de datoria fata de patrie…
– Care datorie?
– Ei, de roman. La o adica, punem pieptul pavaza…
– Sa-l puna armata profesionista. Sint platiti pentru asta…
– Ei, asta pentru mai tirziu, dar acum…
– E razboi si eu nu stiu?
– Nu, dar daca…, fereasca Dumnezeu, sarim cu totii!
– Sariti dumneavoastra, daca vreti, si…
– Sigur ca am sa sar la nevoie, sa-mi pun pieptul scut. Dar tu ce ai sa faci in caz de…?
– Eu am sa livrez bocanci cu talpi de carton, conserve si haine proaste si scumpe. O sa ma imbogatesc si o sa platesc marmura pentru monumentul eroilor.
– Dar, Ducule, nu te furnica deloc cuvintul patrie?
– Ba da, ma furnica. De asta voi aproviziona armata cu tot ce trebuie.
– Adica, sa te imbogatesti?
– Dar spuneti-mi, aprovizionarea nu trebuie facuta?! Daca ma duc in linia intii si mor ca prostul, altul va profita de locul meu. De ce sa tin mai mult la ala decit la mine?
– Daca toti ar gindi la fel, cine va mai merge in linia intii?
– Pai, vedeti? De asta avem nevoie de o armata de profesionisti. Ii platim frumos si cind nu este razboi. Dar ei stiu ca au meseria de a ucide si, mai ales, stiu ca pot fi ucisi. Cinstit, fara sa li se vinture in fata cuvinte mari.
– Dar Stefan, Mircea cel Batrin, care au aparat nevoile si neamul…
– Chiar credeti ca pe atunci notiunea de patrie era suficienta ca sa mori pentru ea?
– Eu…
– Stiti ce, chiar doriti sa-mi stricati aceasta zi? Zau, sint subiecte mai interesante…
– Cer iertare, dar vorbeam asa, discutii…
Ma intorc spre o doamna de linga mine si zimbesc stinjenit. Ea crede ca i-am cerut parerea.
– Are dreptate baiatul. Eu sint bolnava de diabet si ma astept sa mor la coada, la farmacie. Am muncit patruzeci de ani.
– Doamna, dar patria n-are nici o vina daca fiii ei nu sint demni.
– Dar o patrie, notiunea de patrie, nu include si fiii ei?
– Ba da.
– Ei?
Simt ca trebuie sa tac. Oamenii astia nu se gindesc decit la ei. Egoismul ingust ii face insensibili la marile idealuri. Balcescu, Cuza, Kogalniceanu, Ferdinand se rasucesc in mormint.
In ce lume traim? Ce-a facut din noi socialismul multilateral dezvoltat? Ma uit imprejur. Cu cine mai pot vorbi?
– Dar alte subiecte n-ai? ma apostrofeaza avocatul.
– Dar tarisoara noastra…
– Tarisoara nu fuge nicaieri, daca o slabesti din ochi o ora, doua.
– Chiar ca nu fuge, ma consolez, abordind un amic:
– Nu-mi vinzi mie terenul ala?
– Ba da, dar cit oferiti?
– Pai, pretul pietii. Putem merge sa-l vad?
– Da, sigur. Aici ard gazul de pomana.
Parasim sindrofia fara regrete. Pamintul este frumos, la sosea. Peste o mie, doua de ani va valora de „n” ori mai mult. Ce mai! Sa stau sa ma mai gindesc? Nici vorba!
– Dar daca?
– Ei, prostii. Patria vegheaza, imi ocroteste bunurile, imi ofera siguranta.
– Dar medicamentele si etc si etc?
– Ei, si tu acum!