Pedagogia iubirii

Nu-i asa? La iubire toata lumea se pricepe. Ar trebui sa fim mai prudenti. Mihai Eminescu se intreba intr-un poem pe buna dreptate: "Ce e amorul?". Raspunsul lui ramane evaziv, cata vreme nu defineste la propriu iubirea, ci afirma ca este "un lung prilej pentru durere". Dar ce semnifica prilejul insusi nu spune. Se referea pesemne la iubirea neimpartasita. Dar, impartasita sau nu, iubirea este greu – imposibil, poate – de definit.

Poetii o canta, o lauda si o proclama ca forta care misca stelele si Soarele. Cu toate acestea, ce este cu adevarat iubirea inca nu stim. In orice caz, este mai mult decat simplul erotism (asta o spunea si Eminescu in alt loc). Cu erotismul ea este intr-o stransa legatura, dar nu e totuna cu el.

Nu formulez catusi de putin un paradox daca afirm ca iubirea este un afect destul de recent si destul de rar. Mult mai rar decat ne inchipuim si decat avem curajul sa recunoastem, cand ramanem singuri cu noi insine. Iubirea este o inventie tarziu-medievala, desi poetii antici ne-au lasat poemul Ars amatoria (adica Mestesugul iubirii) si alte scrieri licentioase. Sa ne gandim, de exemplu, la romanul lui Apuleius Magarul de aur.

Anticii priveau frust "iubirea", nu se sfiau de sex si de nuditate si faceau mare haz pe seama lor. Pentru ei iubirea era ceva superficial, aleatoriu si iute trecator. Era un soi de aprindere a sangelui si nervilor, o arsita trupeasca, o afectiune feminina si neserioasa. Barbatul trebuie sa mearga la razboi si sa lase mofturile amorului in seama femeilor si a matroanelor din Efes. Iubirea tinea de slabiciune si nu merita sa fii serios, cand vorbeai despre ea.

Teologii crestini au fost cu totii mizantropi. Ei au deosebit cu grija intre iubirea erotica si iubirea agapica. Latinii au numit-o pe cea din urma charitas. Iubirea erotica e ceva rusinos si nedemn. Iubirea-agape inseamna, in schimb, doua lucruri: iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele. Ea nu are si nu poate avea o conotatie erotica sau – Doamne fereste! – sexuala. Este mai degraba veneratie pentru Dumnezeu si grija parinteasca fata de aproapele nostru (indiferent de sex). Pe de alta parte, iubirea erotica se naste dintr-o viclenie a femeii. Este o amagire diavoleasca. Depinde de farmece si magie. E o suprema frivolitate. Femeia este fatarnica, fac adaos teologii crestini, are minte putina si e supusa poftelor.

Cand apostolul Pavel a scris vestitele cuvinte (citate gresit de toata lumea) "daca dragoste nu e, nimic nu e", nu se gandea, fireste, la iubirea erotica. El a vrut sa sublinieze ceva de felul urmator: daca n-ai grija si intelegere fata de semenii tai, daca nu-i sprijini si nu-i consolezi in necaz si suferinta, totul e in zadar. Avea perfecta dreptate. Insa vorbea de un alt sentiment, cred.

Prin urmare, sentimentul la care ma refer in acest articol este unul recent. Iubirea-pasiune s-a nascut printr-o educatie indelungata a umanitatii. A fost nevoie de secole intregi pentru a irumpe in sufletul omenesc. Primii care i-au intrezarit natura si au numit-o pe numele ei adevarat (cu termenul latinesc "amor") au fost trubadurii medievali. Ei au cantat o iubire care dureaza ani si ani, in pofida separarii dintre cavaler si domnita, o iubire care se sprijina doar pe nostalgie si nu pe realitatea palpabila a trupului dezgolit si a imbatisarii fugace. Cavalerul pleca in cruciada, sa elibereze Sfantul Mormant, si totusi continua sa iubeasca o femeie pieritoare, o amintire. Iar domnita parasita in castelul ei mohorat nu-l uita si nu-si oferea gratiile celor ramasi acasa: lenesi ori lasi.

Unul dintre magistrii in iubire, un inovator, a fost, bineinteles, Andreas Capellanus. El a redactat la sfarsitul secolului al XII-lea sau la inceputul celui urmator (oricum, inainte de 1238) o lunga scriere sub titlul De amore. Anca Crivat a tradus tratatul lui Capellanus iar editura Polirom l-a tiparit de curand in editie bilingva. In 1277, un episcop mizantrop (ca toti episcopii) l-a interzis si condamnat. Tratatul Despre iubire e adresat "prietenului Gualterius", semn ca menirea lui a fost din capul locului una pedagogica.

Andreas Capellanus remarca in introducere ca iubirea este "o pasiune care provine din vedere" si din reflectia asupra frumusetii unei femei (sau a unui barbat). Iubirea trebuie cultivata. Autorul nu este un liberal (in Evul Mediu nici nu putea fi un liberal), fiindca gasim adesea in cartea lui accente curat misogine. Citez un singur exemplu: "Ia seama, asadar, Gualterius, sa nu te amageasca infatisarea vana a femeilor, pentru ca viclenia femeii si vorbirea ei frumoasa sunt atat de mari, incat, dupa ce ai inceput sa te bucuri de darurile ei, nu ti se va parea usor sa te indepartezi" de femeie (p.23). Poti compune o carte despre iubire fiind un misogin? Poti.

Ca o concluzie: iubirea s-a nascut pe masura ce dispretul antic si crestin fata de femeie a diminuat. In lunga pedagogie a iubirii, Andreas Capellanus ocupa un loc neindoielnic luminos.