Picnic la marginea drumului

Calatorul care se incumeta sa umble prin tara Moldovei va simti aievea prezenta unui profund contrast. Frumusetea ireala a unor locuri care trezesc nostalgia paradisului este adesea sufocata de mizeria groasa si urit mirositoare pe care unii dintre conationalii nostri inteleg sa o produca. Dezacordul vizibil dintre mormanele de peturi, cutii, resturi alimentare sau ramasitele focurilor aprinse mai in tot locul si privelistile care, in mod normal, ar trebui sa incinte ochiul si sa odihneasca fiinta este adesea augmentat de salbaticia unor fapturi a caror foame nu poate fi potolita decit la marginea drumului.

Micile excursii de vacanta nu au facut decit sa confirme existenta a doua antimodele emblematice pentru lumea noastra: picnicarul si grataragiul. In unele fiinte omenesti, aceste doua embleme se impletesc intr-o fericita sinteza. Intr-o zi de sfirsit de saptamina, un tur in zona lacului Bicaz, pe traseul Durau – Izvorul Muntelui – Bicaz – Poiana Largului – Durau da excursionistului ocazia de a se minuna in fata lumilor aflate in conflict. Drumul prin Parcul National Ceahlau este memorabil. Aerul proaspat, mireasma florilor, umbra si racoarea copacilor, cotiturile neasteptate ale drumului care mai pastreaza pe alocuri vestigii glorioase de asfalt (hei, ce vremuri!) sint pe nesimtite invaluite in fumul gratarelor pe care se zvircolesc in chinurile arderii mititei insingerati, cirnaciori sfiosi care abia asteapta sa fie stropiti cu nitica bere sau pulpe dolofane si zemoase care se topesc in burtile tresaltinde ale ecoturistilor.

Sub marele baraj si de-a lungul drumului spre Poiana Largului, in susurul dulce-inecacios al emisiilor de CO₂ eliberate de sutele de autovehicule care tranziteaza zona, sutiene de toate marimile, juni si batrini in chiloti sau pilcuri galagioase de oameni ai muncii cu burtile itite de sub maiouri se bucura de viata la aer curat. Grataragiii, maestri ai focului deschis in padure, poarta cu ei instrumentele care ii indreptatesc pe antropologi sa afirme ca inteligenta superioara a omului s-a dezvoltat odata cu deprinderea mestesugului de a praji vinatul. Furculita de rascolit carnea si batul de rascolit jarul provoaca desfatare printre cei iesiti sa traiasca pentru citeva ore in sinul naturii. In jurul oricarui grataragiu rotunjit de bere si imbrobonat de sudori roieste o pleiada de picnicari. Tinuta lejera pina la obscenitate, urletul de bucurie si nelipsitele recipiente de plastic sint atribute esentiale ale unor asemenea indivizi dornici sa adulmece frumusetile naturii.

Proasta crestere isi face simtita prezenta peste tot. Unii merg pina intr-acolo incit isi plaseaza mobila de bucatarie (masa, scaune, frigider, vesela) chiar in buza soselei, trag cu nesat in piept aerul imbogatit cu noxe, se infrupta cu frigarui rumenite in jarul focului aprins cu benzina, apoi se lungesc ghiftuiti pe paturi, cugetind la ale vietii trecatoare valuri.

Pe Rarau, pina sub poalele Pietrelor Doamnei, nesimtirea a reusit sa urce pe drumul dinspre Pojorita. De fapt ar fi putut urca si dinspre Chiril, insa soseaua de mai ieri este uitata de mai marii Transporturilor si ai Turismului, ceea ce face ca traseul – de-a dreptul minunat – sa fie mai greu accesibil. Poate ca e mai bine sa fie asa. Cine stie ce gratare s-ar incinge la 1.400 de metri, printre flori de colt, daca multimii i s-ar mai da ocazia de a urca muntele cu autoturismul?

Cert este ca ceea ce se considera a fi rezervatie naturala tinde sa se transforme in depozit de deseuri. Desi exista o cabana si un camping, oricine isi poate amenaja cortul oriunde doreste. Aerul rasinos si tare este alungat ici-colo de fuioarele de fum ale nelipsitelor gratare, desi in zona este un restaurant care ofera tot soiul de fripturi.

"Bine, si unde sa facem si noi un gratarel?", ar intreba cei nemultumiti de atitudinea exprimata prin aceste rinduri. Ca raspuns la aceasta intrebare pot fi avute in vedere urmatoarele sugestii: a) bucataria de acasa, b) curtea bunicilor sau a cuiva cunoscut si c) locurile special amenajate, acolo unde este cazul. Insa cel mai simplu ar fi ca plimbaretul sa-si ia de acasa desaga cu merinde.

In chip de concluzie, tinem sa ne exprimam satisfactia ca efortul colectiv al grataragiilor si picnicarilor romani nu va ramine trecut cu vederea de occidentalii simandicosi. Avem speranta ca, in curind, mirosul de carne arsa, berea si maneaua isi vor face simtita prezenta in Jardin du Luxembourg, la Paris, in Piazza del Popolo sau linga Fontana di Trevi, la Roma ori in Gradina Botanica Regala, la Madrid.