Poem de spus mortii la ureche

  Desi este omniprezent in viata publica ieseana (pe unde te duci, dai de Adi Cristi, care stie tot ce misca in tara asta!), poetul nu-si neglijeaza defel chemarea sa initiala: poezia. Ci dimpotriva, am putea spune. In sensul ca permanentul contact cu realitatea are darul de-a-i incarca potentialul artistic. De altfel, poetul e mereu in contact permanent cu cotidianul, cu evenimentul, dar si cu proiectia sa in sfera semnificatiilor general umane. A contingentului ce se inalta dincolo de contingent, implantindu-si radacinile in metafizic. Fara sa gresim prea mult, putem spune ca pentru activarea "zonei" sale poetice, Adi Cristi uzeaza de o stratagema care, in cazul sau, se dovedeste a fi eficienta. Asemenea unui comandant experimentat ce poarta un razboi nevazut cu sine insusi, dar si cu lumea inconjuratoare, el il trimite pe teren, in avangarda, pe gazetar, care are un dublu rol, acela de-a cerceta si cartografia terenul, insemnind minutios harta poetica cu stegulete confectionate din bolduri si agrafe, ce desemneaza locurile unde terenul se arata a fi periculos sau, dimpotriva, propice unor confruntari de trupe, si in al doilea rind de a dezamorsa posibilele mine ramase ingropate in sol in urma bataliilor trecute. Desigur ca o parte din aceste mine explodeaza in timpul explorarilor gazetaresti, altele devin recuzita, servind drept decor in cadrul demersurilor sale lirice, transformindu-se in metafore cu un continut radioactiv ce afecteaza spiritul, producind mutatii in constiinta. Codul prin intermediul caruia trebuie descifrat (citit) mesajul poetic al lui Adi Cristi se afla ascuns in versetele din Cartea Facerii, in Exodul, din psalmii Vechiului Testament. Daca am incerca insa sa-i gasim corespondent in poezia contemporana, atunci ar trebui sa mergem pe noul continent si sa citim poemele de dragoste si cintecele de deznadejde ale lui Pablo Neruda. E vorba aici de o anumita tehnica, de o expansiune a detaliilor, care, prin hiperbolizare, iau proportii cosmice. Citindu-i versurile, ai impresia ca nu mergi pe pamint, ci calci pe luna, unde gravitatia lungeste porii materiei la infinit… Apoi mai e vorba si de fluxul rostirii, care curge fara sa se poata opri. Tehnica aceasta, daca de tehnica e vorba, presupune, desigur si un risc, acela de golire a imaginilor de sensul initial, prin extinderea materiei dincolo de limitele posibile. Temele predilecte ale poetului sint vechi de cind lumea: eros-ul si thanatos-ul. Daca in primele volume predomina, dupa cum e si normal, dragostea, in ultimele intra in decor si moartea. Moartea nu e insa o obsesie. Ea e privita ca un fapt divers sau, mai degraba, ca un sfirsit firesc al lucrurilor. Exita un caraghioslic al mortii. O caricatura a ei. Pe latura aceasta marseaza poetul, invesmintindu-si presimtirea in culori vii, stridente. In acest sens, consider ca titlul ultimului sau volum, "Poem de spus mortii la ureche", vorbeste de la sine despre intentiile autorului. Masca mortii trebuie decrispata. Trebuie inveselita. De aceea la priveghi, in unele comunitati, se spun vorbe deocheate, mascari, se bate darabana si se beau bauturi din cele mai tari. Moartea trebuie alungata sau perturbata de la "activitatea" sa cotidiana… Pentru a-si anihila sentimentele, Adi Cristi apeleaza la metoda descintecelor tribale. El ii sopteste mortii versuri la ureche, continind fragmente din biografia sa. In acest sens, cartea trebuie privita ca o suita de autoportrete, confectionate pe loc, prin rememorarea unor secvente din copilarie si din adolescenta, legate de altele petrecute de curind. Cartea pare scrisa din mers. Fara prea mari pauze de respiratie intre un poem si altul. Traindu-si clipa cu frenezie, autorul nu are timp sa se opreasca intr-un loc si sa contemple zarea. Contemplatia sa are un caracter dinamic. Adi Cristi percepe lumea din interiorul unui bolid ce se misca pe o serpentina cu o viteza ametitoare. Cind ajunge in fata unui obstacol sau a unui peisaj ce merita sa fie privit mai mult timp, poetul incetineste vehiculul, dar nu coboara din el, preferind sa dea un ocol locului si sa perceapa lumea din unghiuri suprapuse… Tocmai datorita acestei miscari perpetue, poezia sa seamana cu un parbriz strapuns de un glonte invizibil, tras din exterior sau poate din interior, ce a lasat in urma sa un paienjenis de cristale adunate in jurul unor gauri/traume in constiinta autorului.  Poetul dialogheaza mereu, pe mai multe voci, cu sine insusi sau cu ceilalti, chiar si atunci cind abia isi deschide ochii pentru prima oara "intre genunchii materni". Una dintre traume, de natura sociala, i se releva chiar in momentul nasterii: biserica asezata pe acelasi colt cu maternitatea, in care cinta moasa ce l-a ajutat sa vina pe lume, va fi transformata intr-un depozit de mobila. A doua, de nautura initiatico-erotica, intervine cu citiva ani mai tirziu: "servitoarea vecinilor de palier/ indesata ca un sac de faina de griu/ mi-a deschis usa si capotul/ si tainele rascolitoare ale poftelor lumesti…" Poezia are o vaga corespondenta cu fragmente din Poemul invectiva al lui Geo Bogza: "atunci am inteles/ de ce noptile mele erotice/ in regim de neprihanire/ aveau sa-mi lase/ in somn caldura lichidului laptos…" Intr-un ritm trepidant, de tangaj, ce seamana cu mersul leganat al vechiului tramvai de pe Sararie, cu motor la doua capete, apelind la un limbaj surdo-mut, al gesturilor, femeia il initiaza in taina "molipsitoare a erosului" daruindu-si cu frenezie trupul, din care mai apoi, "peste ani", poetul isi va construi un templu al memoriei si al erosului… Imaginile cele mai frecvente ce apar in volum sint legate de copilarie. Ele sint atit de proaspete, atit de concrete, incit le putem atinge cu degetele: "pe sub toate masinile copilariei/ eram cautat de parinti/ doream sa aflu ce ascund monstrii acestia de tabla si lumina/ disparind pe sub ele/ cercetind mirosul intepator de benzina/ imi regizam mica mea aventura, dipaream pur si simplu de la locul in care maica-mea ma lasa (pe cind o vecina voluptuoasa/ nu ezita sa-i dea ultimile/ noutati din carier/ strecurindu-ma pe sub bordura/ sub Pobeda, Volga sau Warsava/ parcate regulamentar…" Scopul acestor descinderi este cunoasterea lumii dintr-o alta perspectiva… De aici si unda de resemnare sau de dezamagire: "si astazi ma strecor/ sub altfel de masini/ cautind dedesubturile vietii/ aceiasi monstri periculosi/ ma tenteaza", iar vechile masini au acum chipuri blestemate de oameni cu ginduri ascunse "ce pot strivi nu doar copilul din noi/, ci chiar si pe noi insine…" Totusi, in ciuda monstrilor cu chip uman, copilul din noi nu moare niciodata, el se ascunde in cele mai nebanuite locuri in constiinta omului matur, atragindu-i atentia asupra pericolelor ce-l pindesc la fiecare pas: "vorbeste/ din cind in cind/ copilul din mine/ cum ar vorbi mortul de sub piatra din cimitir…" Eros si Thanatos sint, de fapt, doua fete ale aceleiasi medalii, incorporate in fiecare particula din Univers. Deseori ele imbraca haina unor doctrine, pentru a servi cauze sociale, in care sacrificiul de sine devine dragostea suprema fata de binele general al omenirii. Numai ca, pe parcursul timpului, binele se transforma in rau, ca in poemul "Doctrine militare cu bocanci NATO": "Mi-am pus bocancii in cui/ cum soldatul isi pune harta tarii/ in cui…" Imediat dupa acest gest, poetul observa cum, sub efectul imaginii, dar si al datoriei, "harta tarii devine harta lumii…". In fata razboiului, dar si a altor atrocitati ale lumii, poetul reactioneaza cu candoare,  ca la prima "ninsoare de stele" vazuta in copilarie: "la prima cadere de stea/ am fugit imediat afara, pe terasa/ crezind ca mai am timp sa salvez steaua ( a se citi, lumea) cazatoare…".